Sfântul Duh nu intră în sufletul necurat, iar odată intrat în cel ce a îndrăgit curăţia nu poate fi biruit

Domnul a rânduit ca credinţa noastră să nu datoreze nimic înţelepciunii omeneşti, ci totul puterii dumneze­ieşti: propovăduitori Dumnezeu ne-a trimis, prin puteri şi semne tot Dumnezeu ne-a încredinţat. Aşadar, nu avem a ne lăuda cu nimic omenesc: în credinţa noastră, totul e de la Dumnezeu. Lăudaţi-vă, dacă vreţi, întru Domnul, şi nu şovăiţi, pentru că de vreme ce aveţi dovezi atât de palpa­bile ale faptului că învăţătura noastră e de la Dumnezeu, după ce aţi crezut trebuie deja să staţi nestrămutaţi în cre­dinţă. Apoi, Domnul a rânduit totul ca îndoielile şi bănu­ielile să nu îşi afle nici un reazim în felul credinţei noas­tre. Nu puteţi să nu vă daţi seama că Dumnezeu este Cel ce porunceşte aşa – şi supuneţi-vă lui Dumnezeu din tot sufletul. „Stăpânul”, zice Fericitul Theodorit, „nu ne-a în­găduit să ne folosim de vorbirea meşteşugită ca nu cumva credinţa noastră să pară supusă bănuielilor şi şovăielilor, fiind nu stârnită de puterea cuvântului, ci mânată de pute­rea Duhului”.

Sfântul Ioan Gură de Aur rosteşte pe acest subiect un cuvânt de învăţătură cuprinzător, care e potrivit pentru toa­te vremurile. „Vezi cât de limpede înfăţişează Apostolul marele folos al simplităţii şi marea vătămare a înţelepciu­nii? Cea din urmă înjosea crucea, iar cea dintâi vestea pu­terea lui Dumnezeu; înţelepciunea făcea ca oamenii să nu cunoască cele de cuviinţă şi să se laude cu ei înşişi, iar simplitatea îi pleca spre primirea adevărului şi spre lăuda-rea lui Dumnezeu; înţelepciunea le insufla celor mulţi să socoată omenească învăţătura Apostolilor, iar simplitatea arăta limpede că ea este dumnezeiască şi pogorâtă din cer. Când dovada e alcătuită din cuvinte înţelepte, adeseori şi cei nevrednici, fiind mai tari în cuvânt, îi biruie pe cei mai vrednici, şi minciuna ia locul adevărului. Aici însă lucruri­le nu stau aşa: Sfântul Duh nu intră în sufletul necurat, iar odată intrat în cel ce a îndrăgit curăţia nu poate fi biruit, chiar de s-ar ridica împotriva Lui toată puterea retoricii, pentru că dovedirea prin fapte şi prin semne este cu mult mai limpede decât dovedirea prin mijlocirea cuvintelor.

Dar poate că va spune careva: „Dacă propovăduirea n-are cum să nu biruie şi nu-i face trebuinţă puterea cu­vântului, ca să nu se facă deşartă crucea (1 Cor. 1, 17), de ce au încetat acum semnele?” Iată de ce: tu nu crezi, şi socoţi că ele nu se întâmplau nici în vremea Apostolilor, şi tocmai de aceea întrebi: „De ce?”. Mă opresc mai întâi la asta. Dacă atunci n-ar fi fost semne, în ce fel Apostolii, fiind prigoniţi, strâmtoraţi, supuşi înfricoşării şi lanţurilor, vrăjmaşi în ochii tuturor şi urâţi de toţi, neavând în sine nimic atrăgător, nici vorbire meşteşugită, nici rang, nici bogăţie, nici vestiţi prin cetatea sau poporul de unde se trăgeau, nici prin obârşie ori iscusinţă ori altceva de felul acesta – dimpotrivă, necărturari, de neam umil, săraci, simpli şi umiliţi, iar pe deasupra ridicaţi împotriva tuturor popoarelor şi vestind asemenea adevăruri, îi înduplecau pe oameni? Rânduielile lor nu erau uşoare, dogmele lor erau anevoie de înţeles, iar ascultătorii pe care trebuiau să-i înduplece erau dedaţi iubirii de plăceri, beţiei şi tutu­ror păgânătăţilor. Şi atunci, spune-mi, cum i-au înduple­cat, cum le-au câştigat încrederea? Dacă i-au înduplecat fără semne, asta e şi mai mare semn. Aşadar, din faptul că acum nu sunt semne să nu tragi încheierea că ele nu erau nici atunci. Atunci ele aduceau folos, iar acum este de fo­los că ele nu mai sunt. Dealtfel, din faptul că acum îndu­plecarea ia naştere numai din cuvânt nu reiese că acum propovăduirea atârnă de omeneasca înţelepciune. La înce­put, semănătorii cuvântului erau simpli şi necărturari şi nu spuneau nimic de la ei, ci ceea ce primiseră de la Dumnezeu predaniseau lumii: şi noi acum nu venim cu ale noastre, ci vestim tuturor ceea ce am primit de la ei. Nici acum nu înduplecăm oamenii să creadă prin silogis­me, ci prin mărturii din Dumnezeieştile Scripturi, şi prin semnele de atunci le insuflăm credinţa în ceea ce vestim. Dealtfel, şi Apostolii îi înduplecau atunci să creadă nu numai prin semne, ci şi prin împreună-vorbiri – numai că spusele lor căpătau mai mare putere de la semne şi de la mărturiile Scripturii Vechiului Testament, nu de la meşte­şugul ritoricesc”.

Sfântul Teofan Zăvorâtul,  Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor