Absoluta libertate se află în identificarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu

Libertatea omului cea supusă legii lui Dumnezeu nu are limită, fiindcă aceasta este, ca tot ceea ce e dumnezeiesc, nesfârşită, iar nesfârşitul nu numai că nu poate primi limită, ci lărgeşte şi extinde şi ceea ce se însoţeşte cu el.

Libertatea omului atunci mai cu seamă se limitează, ori de câte ori se abate de la legea dumnezeiască şi se opune voii dumnezeieşti, fiindcă atunci se îndepărtează de legea dumnezeiască, de voia dumnezeiască cea nesfârşită, se află curând în cercul strâmt şi mărginit al unei voinţe mărginite, o voinţă a trupului, a unei firi căzute sub simţuri şi sub voirile ei.
Că absoluta libertate se află în identificarea voinţei noastre cu voinţa lui Dumnezeu o mărturiseşte caracterul libertăţii morale, o mărturiseşte voinţa lăuntrică a inimii, care atunci se vădeşte cel mai bine, când încălcăm legea dumnezeiască. Caracterul libertăţii morale este absolut şi absolut este numai binele, astfel încât în binele absolut poate exista şi libertatea morală. Răul, nefiind creat, nu are loc sau spaţiu. Libertatea însă, aceea care lucrează răul, nu se află prin urmare într-un loc, de vreme ce a pierdut caracterul de a fi liberă şi, prin urmare, a încetat a mai fi libertate. De unde rezultă că libertatea morală se află numai în identificarea voinţei proprii cu voia dumnezeiască, adică în păzirea legii dumnezeieşti şi numai cel ce păzeşte legea dumnezeiască este încă liber moral. Pentru aceasta profetul David asemuieşte cu dobitoacele cele fară de minte pe cei stăpâniţi de patimi, fiindcă aceştia au devenit robi din punct de vedere moral. Acest lucru îl întăreşte şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur când zice: ,Faptul de a cădea şi a ceda patimilor este cea mai de pe urmă robie, după cum faptul de a le stăpâni pe acestea în chip nepătimitor este singura libertate”. Şi Sfântul loan Damaschin zice: „Căci răul nu este nimic altceva decât păcatul şi nenorocirea şi neascultarea de stăpâneasca lege. Astfel încât libertatea, care este cel dintâi bine potrivit firii raţionale, precum şi faptul de a se folosi de libertate şi de a domina şi stăpâni patimile cele necuvântătoare, adică mânia, pofta – libertatea, deci, este virtute. Iar faptul de a ceda libertatea şi de a coborî la patimile cele iraţionale şi a trăi în mod iraţional asemenea dobitoacelor, acesta este răul şi acesta este păcatul. Aşadar să nu ne sluţim chipul lucrând cele ale necuvântătoarelor, ci să depărtăm prin raţiune imboldurile firii. Căci nu se cuvine ca noi, ca nişte fiinţe raţionale ce suntem, să ne folosim de patimi iraţionale, precum ne-a poruncit şi Mântuitorul.

Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, 2009