Să ne temem de boala nu a trupului, ci de păcate, din pricina cărora este boala

Păcatul este un mare rău, fiindcă slăbănogeşte sufletul, seamănă seminţele bolii, îl dizolvă şi îl distruge şi la urmă îi găteşte moartea. Aşa cum bolile distrug trupurile şi omoară, la fel şi păcatul face sufletului. Sufletul slab, îngreuiat de patimă, se clatină pururi şi nu poate privi către cer niciodată şi este cu totul neputincios să îşi aţintească ochii spre lumina adevărului. Despre starea de boală a sufletului din pricina păcatului iată ce spune dumnezeiescul Gură de Aur:  „Aşa cum cei bolnavi îşi feresc ochii de lumina materială, din pricina slăbirii vederii, şi aşa cum se întorc de la principiile sănătoase, la fel şi cei bolnavi cu sufletul, înfierbântaţi de patimă, nu pot să îşi aţintească ochii cugetului către lumina adevărului.” „Căci la fel şi porcii se pleacă la cele de jos şi se apleacă spre pântece şi se tăvălesc în noroi şi nu simt că se umplu de cea mai groasă tină.” Şi Sfântul Clement al Alexandriei zice: „Să ne temem de boala nu a trupului, ci de păcate, din pricina cărora este boala”. La fel spune şi cântarea: „Din pricina mulţimii păcatelor mele slăbeşte trupul meu, slăbeşte şi sufletul meu”. De asemenea şi Marele Vasile, tot ca slăbiciune a sufletului caracterizează păcatul, zicând: „Agricultura schimbă alcătuirea plantelor, iar grija cea după virtute pentru suflet poate să stăpânească feluritele slăbiciuni”. Dar şi Domnul îi priveşte pe păcătoşi ca pe nişte bolnavi, fiindcă şi zice: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Boala sufletului este mult mai grea decât cea a trupului şi mai primejdioasă, fiindcă în timp ce una duce la moartea trupului muritor, cealaltă duce la moartea sufletului veşnic, plata păcatului este moartea, şi mai mare decât propria moarte, fiindcă duce la despărţirea de Dumnezeu. Căci moartea sufletească este despărţirea de Dumnezeu. Şi se desparte de Dumnezeu fiindcă, potrivit cu cele spuse de Sfântul Evanghelist Ioan, oricine săvârşeşte păcatul este de la diavolul. Căci de la început diavolul păcătuieşte spre aceasta, de aceea nu este nici o împărtăşire a luminii cu întunericul. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că păcatul se săvârşeşte din lipsa fricii de Dumnezeu şi că duce în adâncul iadului. Dar ne sfătuieşte să ne depărtăm de păcat, zicând: „Lasă-te de păcat, căci faptul de a păcătui este omenesc, dar a rămâne în acestea este cu totul drăcesc”. Dar fiindcă desfătarea de păcat este vremelnică şi pentru că după aceasta urmează multă întristare, zice: „In acest fel este păcatul: mai înainte de a fi săvârşit, îl îmbată pe cel stăpânit de el, iar după ce este săvârşit şi făptuit, atunci se opresc şi se sting cele ale plăcerii şi apoi stă înainte gol învinuitorul, având rolul unui călău public, care, zdrobindu-l pe cel rătăcit, cere cea mai de pe urmă pedeapsă, apăsându-1 mai greu decât orice povară”. Şi în altă parte: „Căci nimic nu este atât de greu de purtat precum natura păcatului, nimic nu ne dă atâta chin precum felul răutăţii şi rătăcirile. Pentru aceasta Hristos a zis celor ce trăiesc în păcate: Veniţi la Mine, cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi, căci jugul Meu este hun şi povara Mea este uşoară.”Pentru aceasta şi un alt părinte zice: „Ce este mai greu şi mai vătămător decât păcatul, după cum, dimpotrivă, ce este mai uşor şi mai folositor decât virtutea?” Căci păcatul, aşa cum este scris în Pilde, rănindu-i pe mulţi îi aruncă în osândă, cel fără de lege este prins în laţurile fărădelegilor lui. Iar virtutea, pe cei ce o lucrează îi face vii şi îi duce la înălţime, după cum zice autorul Pildelor: pom al vieţii este tuturor celor ce o stăpânesc.

Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului