Nu ştiu ce să mărturisesc, toate ca de obicei…

Foarte des se întâmplă ca cel ce vine la mărturisire să-mi spună: „Nu ştiu ce să mărturisesc, toate ca de obicei…”. Aceste cuvinte vorbesc despre o lipsă criminală de atenţie asupra vieţii. Oare e posibil ca cineva dintre noi să poată spune, după o singură zi trăită, că a împlinit toate ce erau cu putinţă şi a dat tot ce a putut să dea? Că a fost de o castitate impecabilă în gândurile şi simţămintele sale, că nu a ratat nici o faptă ce putea şi trebuia să fie făcută, că nu a făcut nici un lucru ce ar fi nedesăvârşit? Cine ar putea spune că gândurile nu i s-au tulburat,
că nu i s-a întunecat inima, voinţa nu i-a ezitat, faptele sau dorinţele nu s-au pomenit a fi nevrednice? Dacă omul vine la mărturisire şi spune „Nu ştiu ce să spun”, înseamnă că acesta niciodată nu a cugetat asupra a ceea ce ar fi putut deveni (prin urmare, ar fi trebuit să devină), ci doar se compară cu ziua de ieri şi cu oamenii ce sunt la fel de răi ca şi el.
Iar când spunem: „Iată, an de an, spun una şi aceeaşi”, mărturisim despre faptul că niciodată nu am trăit nici ruşine, nici durere; că ne asumăm cu deplină linişte păcătoşenia.
Da, eu mint – însă minte toată lumea! Da, fac lucruri netrebnice, însă aşa fac şi ceilalţi; uit de Dumnezeu – dar mai e timp să-ţi aminteşti de El? Trec pe alături de fiecare om care are nevoie de mine – însă cum aş  putea să mă opresc la fiecare!? Şi tot aşa mai departe…
Dacă am putea vedea, măcar o singură dată, aşa cum vede Dumnezeu, urmările a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem; dacă am putea vedea cum o vorbă spusă sau nespusă, o faptă făcută sau nefăcută alcătuiesc începutul unui întreg şir de evenimente în viaţa altui om, dacă am putea vedea cât de fatale pot fi în soarta lor un cuvânt scăpat sau o mişcare fugară a altcuiva… Or, dacă suntem într-atât de neatenţi cu noi înşine, atunci cu atât mai mult vom fi neatenţi faţă de cei din jurul nostru; ceea ce li se întâmplă trece cu totul pe alături.
De aceea, venim de fiecare dată şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu, întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.
Uneori omul spune: „Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă aş fi făcut un oarecare păcat mare, aş fi rămas zguduit, poate; însă toată mulţimea păcatelor mele mărunte se aşază peste mine ca praful, neîmpovărându-mă. Te obişnuieşti cu ele, după cum te obişnuieşti să locuieşti în dezordinea propriei locuinţe”… Şi nu realizăm că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depăşit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în aşa măsură, încât te trezeşti chiar şi neştiind ce e privegherea.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Ed. Marineasa, 2005