În viaţa pe care am trăit-o, fie scurtă sau foarte îndelungată, am dat dovada faptului că sunt om, simplu om? M-am dovedit a fi creştin?

Părinţii Bisericii spuneau că trebuie să ne amintim mereu de moarte. Şi nu ca de o frică, ci ca de o amintire a faptului că trebuie să trăim cu toată profunzimea viaţa, atâta timp cât o avem. Şi să trăim nu „cu uşorul”, ci profund; doar moartea ne poate da măsura a ceea ce trebuie să fie viata; doar omul care e gata să-şi pună viaţa pentru Dumnezeul său, pentru dreptatea lăuntrică, pentru aproapele său – doar acest om poate trăi cu toată puterea sufletului său.

Cel ce nu e pregătit să plătească cu preţul vieţii pentru a petrece în dreptate, în credincioşie, nu va putea niciodată să trăiască cu toată puterea. Unul ca acesta va fi reţinut de teama ca nu cumva să piară, să sufere, ca nu cumva să rişte mai mult decât e în stare… Şi de aceea este atât de important ca, neresemnaţi în privinţa morţii, să intrăm în relaţii noi cu ea. Apostolul Pavel spunea că pentru el viaţa este Hristos, iar moartea – o dobândire. însă el vorbea şi de faptul că îl  cunoaşte nu doar pe Hristos cel înviat, Biruitorul morţii, ci şi pe Cel răstignit; şi pe pământ e necesar să împărtăşim şi triumful vieţii, pe care ne-a dăruit-o Hristos înviat, Cel ce a învins moartea, dar şi drumul Crucii Sale. Iar acest drum al Crucii înseamnă a fi mereu gata să dăm viaţa, să primim moartea pentru ceea ce e sfânt, important şi măreţ.

Arareori mai cugetăm la aceste lucruri. Viaţa curge, în anii tinereţii moartea pare foarte, foarte departe, ireală: mor alţii, mor bătrânii. în perioada războiului mor şi tinerii, însă această moarte nu este treptată, nu creşte zi cu zi în om, nu-l cucereşte şi nu-l distruge continuu; ea survine subit, atât de repede şi atât de tragic. Şi acesteia i se adaugă atâta suferinţă, atâta frică trăită şi frică pentru cei rămaşi…

Cu toţii însă mergem cu pas egal spre acea moarte care, mai devreme sau mai târziu, ne va secera; şi trebuie să trăim cu o astfel de măreţie, ca moartea să nu însemne frică, ci o uşă deschisă ce ne oferă posibilitatea de a intra în veşnica, triumfatoarea viaţă a lui Dumnezeu.

De aceea, a vorbi despre moarte sau despre viaţă este una şi aceeaşi. A vorbi despre moarte este a vorbi despre faptul că viata trebuie să aibă intensitate maximă în toate manifestările ei: în creativitate sau tăcere, în aprofundare sau deschidere.

Şi iată că în faţa fiecăruia apare întrebarea: în viaţa pe care am trăit-o, fie scurtă sau foarte îndelungată, am dat dovada faptului că sunt om, simplu om? M-am dovedit a fi creştin? Mă numesc om, mă numesc creştin – însă este, într-adevăr, aşa?…

Unul dintre Părinţii timpurii ai Bisericii, Sfântul Irineu al Lionului, spune că omul este chemat să fie sclipirea slavei lui Dumnezeu; omul adevărat trebuie să fie astfel încât cei ce îl privesc să vadă în el luminarea Vieţii veşnice; trebuie să fie o revelaţie a lui Dumnezeu. Şi unul dintre Părinţii pustiei a spus: „Cine l-a văzut pe fratele său, l-a văzut pe Dumnezeul său”.

Este adevărat oare? Putem spune oare despre cineva dintre noi că cei ce îl întâlnesc se întreabă: „Cine este acesta? Ce este în acest om, ce nu am văzut niciodată? în el este lumina pe care nu am mai întâlnit-o pe pământ; în el este puterea unei blândeţi şi smerenii nesfârşite şi, împreună cu acestea, a unei credincioşii de nestrămutat…”. Suntem chemaţi astfel, încât oamenii, întâlnindu-ne, să întâlnească un licăr al slavei lui Dumnezeu, să găsească, nu în trăsăturile noastre exterioare, ci în ceea ce poate fi transmis doar din adâncul unui om către adâncul altuia, chipul nefăurit al lui Dumnezeu, fie nedesăvârşit, însă deja luminând cu frumuseţea neîntunecată a veşniciei şi a lui Dumnezeu însuşi.

Abia atunci vom putea spune că am devenit cu adevărat oameni; nu doar creatură, fenomen zoologic, ci om, în înţelesul în care ne-a făurit Dumnezeu: chip al Său, icoană vie, lucrătoare, privind la care omul poate întrevedea ceva despre Dumnezeu, către Care adresându-se, acesta se înalţă de la pământ la Cer, din timp în eternitate, de la omul pe care îl întâlneşte, la Dumnezeul pe Care îl caută, de Care este însetat sufletul său.

Atunci ne numim creştini: „Sunt un creştin”. Astfel ziceau martirii primelor veacuri ale creştinismului; sunt cuvintele pe care le rosteau mărturisind că Dumnezeu şi Hristos le sunt mai scumpi decât viaţa, iar cu aceste cuvinte se dădeau pe sine batjocurii, torturii şi morţii. Aceste cuvinte erau hotărâtoare în viaţa lor.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005