Cei lipsiți de smerenie au întotdeauna de suferit de pe urma diavolilor

”Doamne, Tu știi că eu vreau să mă rog Ție cu mintea curată, însă diavolii se împotrivesc. Spune-mi Tu ce trebuie să fac, pentru ca să se depărteze de mine”. Și atunci am primit în inima mea răspunsul acesta al Domnului: ”Cei lipsiți de smerenie au întotdeauna de suferit de pe urma diavolilor”.

Și atunci I-am răspuns: ”Cât de milostiv ești, Doamne; sufletul meu te cunoaște; spune-mi ce trebuie să fac pentru ca să se smerească sufletul meu!” Iar Domnul a răspuns în sufletul meu: ”Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!”

Pocăința drept cale a smereniei a fost experimentată de Sfântul Siluan într-un chip aparte, pe cea mai înaltă treaptă a incandescenței, după îndemnul lui Iisus Hristos: Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”! este aceasta un cuvânt tare, uimitor, dar nu mai puțin greu de purtat. Pentru a-l înțelege în toată profunzimea lui, e necesar să te afli tu însuți într-o situație duhovnicească identică cu a celui căruia i-au fost adresate aceste cuvinte. Astfel încât, nu o putem aproxima decât cu o anumită prudență, renunțând la înțelepciunea lumii acesteia, pentru a lăsa loc celei a Duhului, care este obligatoriu paradoxală.

De fapt, cuvântul acesta a dat naștere la nenumărate tălmăciri. De multe ori a fost înțeles pe treapta cea mai de jos – psihologică-, asemenea unei mângâieri, a unei încurajări de a te ține drept într-o situație de mare suferință, de nefericire sau de deznădejde. Tâlcuirea aceasta, oricât de rodnică ar fi ea, nu este totuși cea a Sfântului Siluan. Pentru el, a-ți ține mintea în iad este o străduință ascetică de autoosândire, care te ajută  să te pocăiești așa cum se cuvine, să te războiești cu propriul tău orgoliu și să birui patimile și diavolii.

Pentru a putea pătrunde în taina cuvântului acestuia, sau, mai degrabă, pentru a-l lăsa să pogoare în inimile noastre, se cuvine, mai întâi, să ne despărțim de o anumită viziune asupra iadului, așa cum se manifestă ea adesea în occident, cu tot talmeș-balmeșul acela de conotații medievale ale termenului. În Răsărit, Iadul nu desemnează un spațiu geografic – în care Dumnezeu nici n-ar avea loc-, ci o stare spirituală, o ”flacără a conștiinței” (Origen, sec. al II-lea). În cazul de față, este starea sufletului despărțit de Dumnezeu, fiind însă atât de întunecat și de ferecat, atât de plin de el însuși și de propriile patimi, încât nu-L pot adăposti și nu-I poate răspunde lui Dumnezeu.

Așa după cum spune și Sfântul Isaac Sirul (secolul al VII-lea), de care Sfântul Siluan se simțea foarte apropiat, ”chinurile iadului sunt întocmai cu chinurile iubirii”. Cu adevărat, vom fi cu toții cuprinși de dragostea lui Dumnezeu, însă, după puterile inimii noastre, întâlnirea aceasta va fi trăită altfel de fiecare în parte: unii, ca pe niște bunătăți ale Raiului, dacă sunt deja curățați și iluminați de harul dumnezeiesc, alții, ca pe niște chinuri ale iadului, dacă se află încă în întuneric.

A ne ține mintea în iad  înseamnă, așadar, un îndemn, ca să ne coborâm în adâncurile cele mai de jos ale ființei noastre, ca să ne dezgolim sufletul și să ne descoperim strălucirii dragostei dumnezeiești – fiindcă acea ”flacără a pocăinței”, despre care vorbește Sfântul Siluan, nu este altceva decât  flacăra Sfântului Duh. Coborârea aceasta este modul nostru de a fi părtași la lupta Domnului nostru, Iisus Hristos, împotriva lui Satan, în pustie, și pogorârea Sa la iad – punctul cel mai înalt al ”kenozei” Sale. Fiindcă, bineînțeles, numai alături de el putem să biruim diavolii și să pătrundem, fără să întîîmpinăm primejdii de altă natură, în adâncurile noastre; numai înaintea Luminii  Sale, care ne dăruiește viață și ne învie din morți, trebuie să ne dezgolim sufletul.

Nevoința aceasta este, la început, un netăgăduit izvor de suferință. Fiindcă ea ne dezvăluie, în chip nemilos, tot ceea ce aparține încă, în ființa noastră, vechiului Adam (prin  urmare, morții) și se împotrivește harului lui Dumnezeu (prin urmare, vieții). Este o revelație de o limpezime ce sporește necontenit, căci, cu cât Strălucirea dumnezeiască luminează mai mult cămara întunecată a inimii noastre, cu atât mai lipede vedem aici necurățiile care întunecă chipul lui Dumnezeu înlăuntrul nostr. Cu cât conștientizăm mai mult dragostea pentru noi a Ziditorului și a Domnului nostru, cu atât mai mult suferim pentru că am păcătuit împotriva Lui sau pentru că ne-am lepădat de El. Suferința aceasta însă – care este chiar suferința Crucii – este dătătoare de viață, invers decât cea a păcatului, care este ucigătoare. Ea este, deopotrivă, izvorul smereniei: înaintea spectacolului netrebniciei sufletului nostru, nu putem decât să încetăm să-l judecăm pe aproapele nostru și să ne osândim pe noi înșine. Sfântul Siluan, care se consideră pe sine întocmai asemenea unui câine râios, notează: Se cuvine să ne considerăm pe noi înșine ca cel din urmă dintre oameni și să ne osândim la chinurile iadului. Sfântul Duh este Cel ce ne învață să gândim în felul acesta despre noi înșine.

Forma aceasta de pocăință, care face pururea prezentă în mintea noastră amintirea morții și înaintevederea Judecății de Apoi, devine, la Sfântul Siluan, o adevărată practică ascetică, o sabie duhovnicească, necesară curățirii inimii și sălășluirii în lăuntrul lui Dumnezeu: Când îmi țin mintea în iad, sufletul îmi este liniștit. În schimb, când îmi las mintea să iasă din focul acesta, gândurile neplăcute lui Dumnezeu își recapătă puterea.

Maxime Egger, ”Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan”