A început bătălia: păzeşte-ţi cu precădere inima

Ostaşule al lui Hristos, mergi cu nădejde la bătălie! De altfel, şi în toiul luptei trebuie să te supui anumitor reguli, ca să nu te asemui, în apărare, duşmanilor care năvălesc în dezordine.

Adesea, chiar şi numai organizarea faptelor, fără o încordare deosebită, te poate încununa cu succes. Observând apropierea vrăjmaşului – începutul unei tulburări ori al unui gând necurat, al unei patimi, ori al unei înclinaţii – mai întâi de toate grăbeşte-te să-l recunoşti în acestea. Este o mare greşeală, şi încă o greşeală generală, să considerăm că tot ce se naşte în noi este de acelaşi sânge cu noi, şi că trebuie să purta aceasta lupta ca pentru noi înşine.

Tot ce este păcătos este venetic în noi; de aceea, trebuie mereu să-l despărţim de noi, altminteri vom purta în noi un trădător.

Cel ce vrea să se lupte cu sine, trebuie să se împartă în două. Vor fi el însuşi şi vrăjmaşul care se ascunde în el. Despărţind de tine respectiva mişcare vicioasă şi recunoscând-o ca duşman, transmite apoi această descoperire şi simţirii; înnoieşte-ţi în inimă neplăcerea faţă de ea.

Aceasta este calea cea mai mântuitoare pentru alungarea păcatului. Orice mişcare păcătoasă se menţine în suflet prin simţirea unei anumite plăceri faţă de ea. De aceea, când este trezită neplăcerea faţă de ea, aceasta, lipsită de orice sprijin, dispare singură.

Însă, acest lucru nu e întotdeauna uşor. Nu e întotdeauna posibil. E uşor să răpui prin mânie cugetele, mai greu sunt de răpus dorinţele; mult mai greu sunt de rapus patimile: căci ele însele sunt mişcări ale inimii. Când aceasta nu ajută şi vrăjmaşul nu cedează victoria fără lupta, porneşte bărbăteşte la război. Fără să te înalţi şi fără să te încrezi în tine: nesiguranţa duce sufletul la tulburare, la o oarecare şovăială şi la slăbire, iar dacă nu e întărit într-ale sale, poate cădea cu uşurinţă; încrederea în sine şi părerea de sine sunt ele însele duşmanii cu care trebuie să luptăm: cine i-a îngăduit, acela a căzut deja şi s-a predispus la alte căderi, deoarece ele duc omul la inactivitate şi la greşeli.

A început bătălia: păzeşte-ţi cu precădere inima.

Nu îngădui mişcărilor apărute să ajungă până la simţuri; întâmpină-le chiar la intrarea în suflet şi străduieşte-te să le zdrobeşti aici. Iar pentru aceasta grăbeşte-te să-ţi instaurezi în suflet convingeri opuse celor pe care se bazează gândul de tulburare. În războiul minţii, astfel de convingeri opuse sunt nu numai un scut, ci şi săgeţi. Ele apără inima şi lovesc vrăjmaşul drept în inimă.

Lupta va consta în faptul că păcatul iscat se va îngrădi în permanenţă cu gânduri şi cu imagini care să-l apere.

Luptătorul, pe de altă parte, va nimici aceste bastioane cu gânduri şi cu imagini opuse.

Durata luptei depinde de o mulţime de împrejurări diferite, care nu pot fi nicidecum stabilite. Nu trebuie, însă, să cedăm în niciun fel. Nici chiar cu gândul nu trebuie să înclinăm de partea vrăjmaşului; astfel victoria va fi sigură! Mişcarea păcătoasă – aşa cum am observat mai înainte – nu are în noi un sprijin puternic şi, de aceea, este firesc să înceteze curând.

Dacă şi după această acţiune de autoapărare, conştiincioasă de altfel, vrăjmaşul încă mai stăruie ca o nălucă, în suflet, şi nu vrea să cedeze locul, este clar că este susţinut de o forţă străină; de aceea, şi tu trebuie să apelezi la un ajutor străin, pământesc sau ceresc: să te destăinui îndrumătorului tău şi, cu rugăciune sârguitoare, să-L chemi pe Domnul, pe toţi sfinţii şi mai cu seamă pe îngerul păzitor. Predarea faţă de Dumnezeu niciodată nu a rămas ruşinată.

Sfântul Teofan Zăvorâtul,  „Învățături și scrisori despre viața creștină”