Păcătosii au un prieten, pe Iisus
Păcatul este o călcare a legilor vieții; introducerea în viață a unui dezechilibru consimțit de minte. Dacă urmează mereu așa, mintea slăbește si nu mai poate stăvili dezechilibrul din ce în ce mai mare care invadează spațiul vieții cu spectrele sinistre ale morții pe picioare (Apocalipsă 3, 1).
Păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realității, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt.
Părinții au zis că singura noastră avuție cu adevărat sunt păcatele. Căci, după ei, nu ești proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar împlinind condiția asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.
Deci, de drept, omul nu e al lui însuși, nici al altui om, ci al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatul, al cărui autor este, îl reclamă pentru el si i se ține de urmă, ca proprietate de drept – balast de accident – care poate duce pe om până la starea să se lepede de Dumnezeu si să-I stea împotrivă, ca un creator al unei teribile noutăți – păcatul – fără să bage de seamă că printr-asta se întoarce, cu ispravă cu tot, sub amara tiranie a neantului, adică a haosului de tot felul si în toate privințele si poate că pentru totdeauna.
Asta-i noutatea grozavă, că omul a putut să facă ceea ce Dumnezeu nu poate, adică răul. Faptul că, după judecata tuturora, pe cei păcătosi îi închide în chinurile haosului vesnic, nu e o răzbunare din partea lui Dumnezeu, ci o consfințire a libertății si a deciziei viciate a omului, pentru ca acesta să fie împreună cu creația sa iubită – păcatul – în infinitul eternității. Păcatul, această mamonă cu adevărat nedreaptă a omului, trebuie risipit; trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu pentru atare agoniseală, precum si ajutorul ca s-o împrăstiem. Preoții sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire, iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu zi si noapte si le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii. „Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului si prin cuvântul mărturiei lor, si nu si-au iubit viața lor, până la moarte”(Apocalipsă 12, 11). De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, Craiova, 1941, Cartea III, cap. VIII, p. 61). Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt si ei în măsura iubirii, jertfă neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii.
Acum securea stă la rădăcina pomilor si focul alăturea pentru toți pomii care nu aduc roadă bună. Valoarea unui pom o hotărăsc roadele ce le face, nicidecum numele pe care îl are. Mărturisirea de credință fără îndreptarea vieții nu are nici o valoare. Pentru păcat Dumnezeu este foc mistuitor. Deci, sau te desfaci de păcat sau vei fi ars cu păcat cu tot.
Păcătosii au un prieten, pe Iisus. Din momentul în care cunosti că esti păcătos, te-ai schimbat din vrăjmasul lui Dumnezeu în prietenul lui Dumnezeu.
Când crezi despre tine că esti drept, ai închis toate posibilitățile tale de desăvârsire. Când stii că esti păcătos, când esti convins de nedesăvârsirea ta, este semn că Cel desăvârsit este lângă tine si constiința ta strigă diferența între El si tine.
Prietenul păcătosilor asteaptă pe toți cei ce au să se mântuiască, îi caută, aleargă după ei si face aceasta până la ultimul om al împărăției Sale. Iată o nevăzută dimensiune a crucii.
Cel mai greu păcat, vesnic fără iertare: starea omului împotriva adevărului.
Asa-i firesc omului păcătos, când îi lovesti dracii, zice că tu esti drac.
O gândire a părintelui Arsenie Boca în 800 de capete
