Ce patimi lovesc societatea creștină și destramă familia din zilele noastre?

Care sunt marile boli sufletești ale familiei creștine care îi fărâmițează unitatea și îi macină vlaga și scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu?

–  În orice timp bolile sufletului sunt cauzate de păcat, el însuși fiind de fapt boala. De la primul păcat a păcat a apărut prima tulburare, prima boală sufletească, ce a imprimat în sufletul lui Adam frica și golirea ființei sale de frumusețile duhovnicești, de robustețea sufletească, de curajul atât de necesar pe cărările vieții. Îmi vine în minte o asemănare. Păcatul e ca o bombă care cade asupra unei clădiri de o rară frumusețe arhitectonică. O risipește rămânând doar ruinele. Nu în zadar Sfânta Scriptură ne atenționează aproape la fiecare pagină  de primejdia ce o aduce boala păcatului.

De ce copiii dau dovadă de o așa robustețe, de comunicare și sunt plini de viață? Noi suntem tentați să răspundem că n-au greutăți. Oare e justă afirmația? Pentru că n-au greutăți, sau fiindcă nu au ființa împătimită de fărădelegi? Nu întâlnim la copii pesimism pentru că nu întâlnim la ei fărădelegi.

Ce patimi deosebite lovesc societatea creștină și destramă familia din zilele noastre?

-Numărul patimilor este, a fost și va rămâne același, adică întreita împătimire: desfrânarea, lăcomia, mândria. Cu ele a fost ispitit însuși Mântuitorul, cu pâine, avere și trufie. Dar cât de categoric a fost El în fața lor. Sfântul Ioan Evanghelistul știa de ce le repetă ”pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieții”. Biserica le numește ”întreitele valuri ale păcatelor”. Sunt trei, dar fiecare cu nuanțele ei. E drept că uneori suferim de una sau de alta din ele sau de două, sau de toate trei. Ar fi dureroasă această constatare. În unele epoci ale istoriei, unele din aceste patimi erau mai în floare decât celelalte. Ca trăitori ai veacului ne dăm seama de aceste împătimiri. Mai dureroasă ar fi constatarea când și în noi, preoții, clocotește vreuna din patimi. Depinde de atitudinea ce o avem față de ele, cu câtă seriozitate le privim, aceste adevărate cancere ale sufletului, prin care se poluează atmosfera sufletească a celor din jur.

Cum ar putea fi combătute aceste vicii mai cu succes?

– Cum ar putea fi combătute? E une dintre cele mai serioase probleme de rezolvat astăzi. Că e greu de rezolvat această problemă stă dovadă și decalajul între teologie, teorie și ortodoxie, adică practică. Cu toată sinceritatea țin  să fac o mărturisire. Azi, când bibliotecile sunt așa de bine puse la punct, e mult mai ușor să elaborezi o teză, fie ea și de doctorat, decât să-ți îndreptezi  viața după principiile moralei ortodoxe. Este explicabil. Dacă ești dotat cu o inteligență precoce, stând într-o bibliotecă cu zeci de mii de volume, comod, conspectând, scriind, socotesc că ne e așa de greu să ajungi la o teză. De aceea, se pare că avem mai mulți teologi teoreticieni, chiar savanți, decât practicanți. Așa mi-am explicat prăpastia dintre ortodoxie și ortopraxie. Mereu am avut dorul și am insistat pe lângă tânăra generație de teologi casăîncerce a nivela prăpastia ce desparte cele două realități ca să se ajungă la teologi ortodocși autentici, integrali. De aceasta și-a dat seama și cuviosul din Pateric care zice: ”Dacă reușesc să fiu stăpân peste patimi sunt împărat și rege”. Cunoștea practicarea teologiei și foloasele ei. Să nu uităm că diavolul este un inteligent teolog, dar nu și practicant. Ca să revenim la subiect, le putem combate în timp și cu multă transpirație, știind cât de înclinată este firea omenească spre comoditate. Nefastele urmări ale patimilor pe care le întâlnim mereu în societate pot fi un memento care să ne țină mereu treji. Vorba unui credincios de-al nostru: ”Știți că e greu?”. Avem și un exemplu istoric. Atâta vreme cât romanii au avut soldați austeri au cucerit lumea. Moleșiți de patimi au fost cuceriți de o mână de oameni. Îndrăznim, totuși, pentru că nu luptăm singuri, ci ajutați de Bunul nostru Dumnezeu.

Protos. Ioanichie Bălan,  Convorbiri duhovnicești II