Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare

Sfinții Părinți au numit „draci” patimile de căpetenie (Sfântul Ioan Scărarul în Scara numără 7 sau 8 patimi de căpetenie), din cauza caracterului lor constrângător, al obârşiei lor adamice, a capacității lor de a strica echilibrul minții şi de a o întoarce stricată împotriva lui Dumnezeu: dracul lăcomiei, dracul desfrâului, dracul trufiei, şi alți „draci” ai nervilor.

Un neurolog psihiatru a identificat pentru fiecare patimă descrisă de Sfinții Părinți o glandă endocrină. Adevărat este că o bază biologică a patimilor şi a urmărilor lor o formează şi glandele endocrine al căror echilibru sau dezechilibru funcțional se răsfrânge în toată ființa omenească.

În creier funcționează un centru de cenzură (medical „inhibiția”) care are la dispoziție tot mecanismul biochimic necesar (neuro-psihic, neuro-endocrin, neuro-motor, neuro-static), capabil să aprobe sau să frâneze tot ce obligatoriu trebuie să treacă pe la acest centru de informație.

Între cenzura minții (centrul inhibitor al creierului) şi între puterea de impunere a forței oarbe se creează o tensiune, o luptă, război chiar sau dezechilibru total. Instinctele, câtă vreme cineva nu iese din rânduiala lor, nu-i dau omului lupte, pentru că acestea primesc aprobarea, satisfacerea şi rostul lor concret. Cum însă marea majoritate a oamenilor au dereglat rostul normal al acestor forțe oarbe ale firii – urmărind exclusiv plăcerea ce-o conferă, dar refuzând rostul –, oamenii au ajuns în robia patimilor.
În cazul robiei, cenzura minții a slăbit considerabil şi patimile conduc mintea, iar omul şi-a pierdut libertatea. Omul care a ajuns rob patimilor sale nu mai are mărturia conştiinței pentru faptele sale – care a ajuns într-un fel de „adormire”, ca în somn, deşi conştiința nu doarme; e într-o stare de necredință, de uitare de Dumnezeu, omul trăieşte în stare de păcat. Căci „păcat” aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinței de către satana, prin patimile trupului.

Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

Fiecare din patimile de căpetenie pot duce zidirea lui Dumnezeu până la decăderea cea mai de pe urmă, fie ea omorârea de sine, fie nebunia, fie chiar îndrăcirea. De pildă, lăcomia de avere, lăcomia de putere şi fumul mândriei, pe câți nu i-a luat de minte şi s-au omorât! Bolile de pe urma desfrâului, pe câți nu i-au adus să-şi pună capăt zilelor? Care a sfârşit bine dintre bețivi, care n-au vrut nicidecum să se lase de patima lor? Dar şi lenea poate face nebunii când se vede în primejdii.

Toată strădania potrivnicului aceasta este: să desfacă dragostea şi cunoştința noastră de Dumnezeu şi să le dea, prin patimi, ca obiect de preocupare nimicul şi absurdul. De aceea, vicleanul nu se dă la o parte de a reduce la nimic şi la absurd chiar şi virtuțile. Drept aceea, e destul să izbutească o mutare mai încoace, mai aici, a scopului ultim al virtuților, şi cu asta a redus la nimicul slavei deşarte şi la absurd toată strădania virtuții. Iată-ne, printr-o singură întorsătură măiastră a vicleanului, deşertând virtuțile în sacul spart al patimilor şi culegând, în schimb, vorbe goale de la oameni şi rânjetul lui sinistru. Trebuie, deci, multă şi adâncă deosebire a gândurilor.

Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului.

În veacurile de aur ale creştinismului, trăirea în Hristos era mai puternică şi mai întinsă între creştini; aceasta le făcea uşoară lupta cu patimile; în veacul nostru însă, când Dumnezeu a ajuns de râs (Ieremia 6, 10) chiar între creştini, a mai vorbi de luptă cu patimile însemnează să-ți aprinzi paie în cap. De aceea, azi, oricât ne-ar costa îndrăzneala aceasta, trebuie să înduplecăm pe oameni la o viață mai curată – căci de ea atârnă o credință mai luminată şi, deci, mântuirea. Drept aceea, iau în ajutor propria lor mizerie, precum şi înfricoşarea de urmări, ca şi mai mari mizerii. Calea aceasta e treabă de cârpaci, pentru că o trăire în Hristos ne-ar scuti de vorbă. De aceştia care însă să trăiască viața în Hristos, rar dacă se mai află; trebuie născuți, altă cale nu rămâne; căci cu ce vine, cum vine, credința va ajunge să se strâmbe şi în tot felul să se stingă.

O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete