A tăgădui bunătatea lui Dumnezeu înseamnă a-L tăgădui chiar pe Dumnezeu

Bunătatea lui Dumnezeu a creat lumea.

Dumnezeu, fiind bun, nu avea cum să pună în natura omenească relele care se văd acum în ea.

„Fiind opera mâinilor lui Dumnezeu, Care din bunătatea Sa a adus pe lume această fiinţă, nimeni din cei ce judecă drept n-are să bănuiască pe Cel ce l-a creat din dragoste că El, Creatorul său, l-ar fi aruncat pe om de la început într-o lume a răutăţilor. Alta e pricina că acum ne aflăm într-o astfel de stare şi că suntem despuiaţi de bunătăţile de odinioară.”

A socoti că Dumnezeu e izvorul răului înseamnă a-I nega bunătatea. „Răul nu vine de la Dumnezeu – spune Dionisie Areopagitul -, căci atunci El nu este bun, nu face bine şi nu produce lucruri bune.”

Or, a tăgădui bunătatea lui Dumnezeu înseamnă a-L tăgădui chiar pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Bunătatea însăşi. Sfântul Vasile cel Mare pune în rândul păgânilor pe cel care socoteşte că Dumnezeu e creatorul răului. „Cel care spune că nu există Dumnezeu este nebun, lipsit de minte şi de raţiune. Asemenea acestuia şi tot atât de nebun este şi acela care spune că Dumnezeu este autorul relelor. Spun că amândoi săvârşesc un păcat tot atât de mare, pentru că amândoi tăgăduiesc pe Cel Bun. Unul spune că nu există Dumnezeu, iar celălalt hotăreste că Dumnezeu nu este bun. Pentru că dacă Dumnezeu este cauza relelor, atunci fireşte că nu e bun şi deci şi o afirmaţie, şi alta duc tot la tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu”.

Jean-Claude Larchet,  Dumnezeu nu vrea suferinţa omului