Într-un minut omul poate deveni înger sau drac. Cum?

– Părinte, aghiuţă ştie ce avem în inima noastră?

– Asta ar mai lipsi, să ştie şi inimile! Numai Dumnezeu este cunoscător de inimi şi numai oamenilor lui Dumnezeu le descoperă uneori Dumnezeu – pentru binele nostru – ce avem în inimile noastre. Aghiuţă ştie vicleniile şi răutăţile ce le sădeşte în mădularele omului; nu ştie gândurile noastre cele bune.

Numai din experienţă pricepe unele lucruri, dar şi în acestea de cele mai multe ori greşeşte. Şi dacă Dumnezeu n-ar îngădui să le priceapă nici pe acestea, mereu ar greşi în toate, deoarece diavolul este întunecat; vizibilitate zero!!! Nu ştie de pildă, un gând bun de al nostru. Dacă am vreun gând rău, pe acela îl ştie pentru că el însuşi îl sădeşte. Dacă eu vreau să merg să fac o faptă bună undeva, să mântuiesc un om, diavolul nu ştie asta. Când însă acela îi insufla cuiva un gând şi-i spune: “Du-te şi mântuieşte pe cutare om!” – şi îl va broda în acelaşi timp şi cu mândrie, atunci ştie gândul acesta. Prin faptul că omul primeşte mândria, dă cale liberă ispitei. Lucrurile sunt foarte fine.

Vă aduceţi aminte de întâmplarea cu Avva Macarie? Odată l-a întâlnit pe diavolul ce se întorcea din pustia cea mai apropiată, unde a fost ca să ispitească pe fraţi; acela i-a spus: Toţi fraţii s-au sălbăticit împotriva mea, afară numai de unul care e prietenul meu şi mă ascultă şi când mă vede se învârte ca un titirez”. “Cine e fratele acela?” – l-a întrebat avva Macarie. “Teopempt se numeşte”, i-a răspuns acela. Merge Cuviosul şi-l află pe fratele. A reuşit să-l facă să-i descopere gândurile lui şi l-a ajutat. Când la reîntâlnit pe diavol l-a întrebat despre fraţi, iar acela i-a răspuns: “Toţi sunt foarte sălbatici împotriva mea. Şi ceea ce e mai rău e ca şi cel ce îmi era prieten, nu ştiu cum s-a făcut de s-a schimbat acum şi este şi mai sălbatic decât toţi!”. N-a ştiut că a mers avva Macarie şi l-a adus pe fratele la prochimen, pentru că avva Macarie a lucrat cu smerenie, din dragoste, şi nu a avut diavolul parte la gândul lui. Dacă avva Macarie s-ar fi mândrit, ar fi alungat harul lui Dumnezeu şi diavolul ar fi avut dreptul lui. Atunci ar fi ştiut asta, pentru că el i-ar fi brodat mândria.

– Dacă omul ar spune un gând bun de al său undeva, diavolul l-ar putea asculta şi să-l ispitească după aceea?

– Cum să-l audă dacă acela nu are “diavol”? Dacă însă l-ar spune ca să se mândrească, ar intra ispita la mijloc. Adică dacă există o predispoziţie către mândrie şi cineva spune cu mândrie: “Voi merge să-l mântuiesc pe acesta”, diavolul intră la mijloc şi atunci ştie gândul nostru. Însă dacă acţionează smerit, din dragoste, nu îl ştie. E nevoie de atenţie. Lucrurile sunt foarte subţiri. De aceea Părinţii spun că viaţa duhovnicească este “ştiinţa ştiinţelor”.

– Dar cum se întâmplă, Părinte, ca un vrăjitor să spună despre trei fete că una se va realiza, alta nu va reuşi şi cealaltă va rămâne nemăritată şi să se întâmple aşa?

– Diavolul are experienţă. Cum de pildă un arhitect când vede o casă ce se primejduieşte să cadă, este în stare să spună cât va mai ţine, astfel şi acesta vede pe cineva cum merge şi cu experienţa ce o are, spune cum va sfârşi.

Diavolul nu este deştept; este foarte prost. El este numai o încurcătură; nu-i dai de capăt. Face şi lucruri inteligente şi prostii. Tertipurile lui sunt grosolane. Dumnezeu a iconomisit aşa, ca să-l pricepem. Trebuie să fie foarte întunecat cineva de mândrie, ca să nu-l priceapă. Când avem smerenie, putem pricepe cursele diavolului deoarece prin smerenie omul se luminează şi se înrudeşte cu Dumnezeu. Smerenia este aceea care îl secătuieşte pe diavol.

De ce îngăduie Dumnezeu diavolului să ne ispitească

– Părinte, pentru ce Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească?

– Ca să îşi aleagă Fiii Săi. “Fă diavole, orice vrei”, îi spune Dumnezeu, pentru că orice ar face, în cele din urmă îşi va zdrobi mutra sa de piatra cea din capul unghiului, care este Hristos. Dacă credem că Hristos este piatra cea din capul unghiului, atunci nimic nu ne va înfricoşa.

Dumnezeu nu îngăduie o încercare, dacă nu va ieşi ceva bun. Când Dumnezeu vede că din ea va rezulta un bine mai mare, lasă pe diavol să îşi facă treaba sa. Aţi văzut ce a făcut Irod? A omorât 14.000 de prunci, dar a făcut 14.000 de mucenici îngeri. Unde ai văzut tu mucenici îngeri? Diavolul şi-a dat peste mutră! Dioclețian s-a făcut împreună lucrătorul diavolului chinuind pe creştini cu asprime, dar fără să vrea, a făcut bine Bisericii lui Hristos, pentru că a îmbogăţit-o cu Sfinţi. Credea că va face să dispară toţi creştinii, dar n-a făcut nimic. A lăsat o mulţime de Sfinte Moaşte ca să ne închinăm la ele şi a îmbogăţit Biserica lui Hristos.

Dumnezeu putea să-l desfiinţeze pe diavol; doar este Dumnezeu. Dacă ar vrea şi acum l-ar aduna ghem în iad, dar îl lasă spre binele nostru. Îl va lăsa să chinuiască făptura lui Dumnezeu? L-a lăsat, însă numai până la un punct şi până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lui; să ne ispitească şi astfel să alergăm la El. Numai dacă vede de mai înainte că va ieşi un bine, îi este îngăduit lui aghiuţă să ne ispitească. Dacă nu iese binele, nu i se îngăduie. Toate le îngăduie Dumnezeu pentru binele nostru. Aceasta să credem. Dumnezeu lasă diavolul să-l lupte pe om. Fără luptă nu se face sat. Dacă nu ne-ar ispiti diavolul, am crede, poate, că deja suntem şi sfinţi. Aşadar Dumnezeu îngăduie diavolului să ne lovească cu răutate, pentru că prin lovitura ce ne-o dă, alungă tot praful de pe noi şi ne scutură sufletul nostru cel prăfuit. Sau îl lasă să se repeadă să ne muşte, ca să scăpăm la El. Dumnezeu ne cheamă mereu, dar noi, de obicei, ne îndepărtăm de Dumnezeu, şi numai dacă se iveşte vreo primejdie alergăm la El. Când omul se va uni cu Dumnezeu nu mai există loc să mai intre cel viclean, dar nici nu mai există motiv ca Dumnezeu să îngăduie celui viclean să-l ispitească, ca să fie nevoit omul să scape la Dumnezeu. În tot cazul, oricum ar fi, cel viclean ne face bine; ne ajută să ne sfinţim. De aceea şi Dumnezeu îl îngăduie.

Dumnezeu a lăsat liberi nu numai pe oameni, ci şi pe diavoli, pentru că nu pot vătăma sufletul omului. De ce oare spune acel avva: “Ridică ispitele şi nu se va mântui nimeni”? (Pateric, Avva Evgarie, 5, p71). Pentru că ispitele ajută foarte mult. Nu pentru că diavolul poate face vreodată binele – fiind el rău – ci Bunul Dumnezeu împiedică piatra ce ne-o aruncă să ne spargă capul, şi ne-o dă într-o mână, iar în cealaltă ne dă migdale, ca să le spargem şi să le mâncăm. Adică Dumnezeu îngăduie ispitele nu pentru ca diavolul să ne tiranizeze, ci în felul ăsta să dăm “examene” pentru cealaltă viaţă şi să nu avem pretenţii nesăbuite la a Doua Venire. Trebuie să înţelegem bine că ne războim – şi avem să ne războim câtă vreme ne vom afla în viaţa aceasta – cu însuşi diavolul. Câtă vreme trăieşte omul, are multă treabă de făcut pentru îmbunătăţirea sufletului lui şi are dreptul să dea examene duhovniceşti. Dacă moare şi nu trece, cade. Reexaminare nu există.

Diavolul nu vrea să se pocăiască

Bunul Dumnezeu i-a făcut pe îngeri. Însă unii dintre îngeri, din mândria lor, au căzut şi s-au făcut diavoli. Bunul Dumnezeu a plăsmuit pe om, creatura desăvârşită, ca să completeze ceata cea căzută a îngerilor. De aceea diavolul invidiază mult făptura lui Dumnezeu, pe om.

Diavolii strigă: “Noi am greşit odată şi ne tiranizezi, şi aceştia care greşesc de multe ori, îi ierţi”. Da, dar oamenii se pocăiesc. Aceştia, deşi erau îngeri, au ajuns diavoli, şi în loc să se pocăiască, se fac mai vicleni şi mai răi şi s-au pus cu mânie să distrugă făpturile lui Dumnezeu. Luceafărul era din cea mai luminoasă ceaţă. Dar în cele din urmă… Din mândrie diavolii s-au îndepărtat de Dumnezeu cu mii de ani mai înainte şi continuă să se depărteze din mândrie şi să rămână nepocăiţi. Un “Doamne miluieşte” dacă ar spune, Dumnezeu ar face ceva şi pentru ei. Să spună un “am greşit”; dar nu spun “am greşit”. Dacă diavolul ar fi spus “am greşit”, ar fi devenit din nou înger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini. Însă diavolul are voinţa înţepenită, invidie, egoism, nu vrea să se plece, nu vrea să se mântuiască.

Înfricoşător lucru! Şi aceasta deşi au fost îngeri!

– Părinte, diavolul îşi aduce aminte de starea lui de mai înainte?

– Dacă îşi aduce aminte, spui? El este foc şi urgie, pentru că nu vrea să se facă alţi îngeri care să-i înlocuiască. Şi cu cât înaintează se face mai rău. Sporeşte în răutate şi invidie.

O, dacă ar simţi cineva ticăloşia diavolului, ar plânge zi şi noapte. Aici, când un om bun vede pe cineva că se schimbă, se face criminal, oare cât se mâhneşte? Cu cât mai mult văzând nu un om, ci un înger! Odată pe un monah* l-a durut mult de diavoli şi, rugându-se în genunchi cu capul la pământ, spunea: “Tu eşti Dumnezeu şi dacă vrei, poţi afla un chip ca să se mântuiască şi aceşti diavoli nefericiţi, care, mai întâi având o slavă atât de mare, acum au toată răutatea şi drăcia lumii şi dacă nu ne-ai păzi, ne-ar fi distrus pe toţi oamenii”. Deci în timp ce zicea aceste cuvinte, rugându-se cu durere, vede un cap de câine alături de el ce îi scotea limba şi-şi bătea joc de el. Se vede că Dumnezeu a îngăduit asta, ca să-l înştiinţeze pe monah că El este gata să-i primească, numai să se pocăiască, dar ei nu vor mântuirea lor.

Vedeţi, căderea lui Adam s-a îndreptat prin venirea lui Dumnezeu pe pământ, prin întrupare. În timp ce căderea diavolului nu se poate îndrepta fără să se smerească. Diavolul nu se îndreaptă, pentru că nu vrea. Ştiţi cât s-ar bucura Hristos! Şi omul, numai când nu vrea nu se îndreaptă.

– Monahul acesta, precum s-a descoperit mai târziu, a fost însuşi Bătrânul Paisie.

– Părinte, diavolul ştie că Dumnezeu este dragoste cu toate acestea îşi continuă tipicul lui?

– Ei, cum să nu ştie! Dar mândria îl lăsă? Este însă şi viclean. Acum încearcă să câştige toată lumea. Îşi spune: “Dacă am mai mulţi următori, Dumnezeu va fi nevoit ca la sfârşit să-I fie milă de toate făpturile Sale şi voi intra şi eu în planul Lui”. Aşa crede. De aceea vrea să dobândească cât mai mulţi următori lui. Vezi cum o suceşte? Îşi spune: “Am atâţia de partea mea. Dumnezeu va fi nevoit să mă favorizeze şi pe mine!”. Fără să se pocăiască? Iuda n-a făcut la fel? Ştia că Hristos va elibera pe morţi din iad. Îşi spuse: “Voi merge şi eu înainte de Hristos, ca să mă elibereze şi pe mine”. Vezi, viclenie? În loc să ceară iertare de la Hristos, să dus şi s-a spânzurat. Şi uitaţi-vă cum milostivirea lui Dumnezeu a încovoiat smochinul, dar el şi-a strâns picioarele ca să nu ajungă pe pământ. Şi toate acestea, ca să nu meargă să spună un “iartă-mă”. Înfricoşător! Aşa şi diavolul, începătorul iubirii de sine, nu spune “iartă-mă”, ci mereu se sileşte să dobândească cât mai mulţi următori lui.

Smerenia topeşte pe diavol. Smerenia are mare putere şi topeşte pe diavolul. Este cel mai puternic şoc pentru diavol.

Acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc. Şi acolo unde nu există diavol, e firesc să nu existe ispite. Odată un pustnic a silit pe un aghiuţă să spună: “Sfinte Dumnezeule…”. A spus aghiuţă: “Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte”, dar nu spunea “miluieşte-ne pe noi”. Spune: “miluieşte-ne pe noi!”. Nimic. Dacă ar fi spus, ar fi devenit înger. Toate le spune aghiuţă, dar pe “miluieşte-mă” nu-l spune, pentru că trebuie smerenie. “Miluieşte-mă” are smerenie şi sufletul ce îl rosteşte primeşte mila cea mare a lui Dumnezeu.

Orice am face, e nevoie de smerenie – dragoste – nobleţe. Lucrurile sunt simple. Noi le complicăm. Pe cât putem să facem ceea ce e complicat diavolului şi uşor omului. Dragostea şi smerenia sunt grele pentru diavol şi uşoare pentru om. Şi unul bolnăvicios, ce nu poate face nevoinţa, îl poate lovi pe diavol cu smerenia. Într-un minut omul poate deveni înger sau drac. Cum? Cu smerenia sau cu mândria. Ce, oare au trebuit ore întregi că Luceafărul să se facă diavol din înger? S-a făcut în câteva secunde. Modul cel mai uşor ca să ne mântuim, este dragostea şi smerenia. De aceea să începem cu dragostea şi smerenia, şi după aceea vom înainta şi cu celelalte.

Să vă rugaţi să pricinuim mereu bucurie lui Hristos şi mâhnire lui aghiuţă, deoarece îi place iadul şi nu vrea să se pocăiască.

Părintele Paisie Aghioritul, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan – fragment