Spitalele – invenția bisericii, întruchipare a iubirii creștine pentru omenire

În întreaga lume funcționează spitale mari și mici. Ele sunt concepute pentru a sluji bolnavilor, dar desigur, că nu a fost întotdeauna așa. Au existat dintotdeauna medici, dar nu dintotdeauna spitale. Nu în antichitatea clasică, printre păgâni, nici la vechii romani.

Când au apărut primele spitale? Sunt puțini care știu că spitalele sunt de fapt o invenție a Bisericii. Și putem spune fără îndoială că această invenție a Bisericii este o întruchipare a iubirii creștine pentru omenire. Biserica, văzând nevoile oamenilor și suferința lor, nu putea rămâne indiferentă. Dragostea găsește întotdeauna o cale de a sluji aproapelui.

Secolul al patrulea a reprezentat un punct de cotitură în istoria Creștinismului; persecuția a încetat, iar Biserica putea respira liber.

Mă voi referi numai la două exemple mărețe: Sfântul Ierarh Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur. Ca să vorbim în termeni moderni, acești sfinți au realizat o mare lucrare socială. Scala la care au lucrat este cu adevărat uimitoare. Amândoi cunoșteau profund problemele sociale ale vremii și nu s-au limitat doar la identificarea lor pur și simplu și au dat sfaturi despre cum să se rezolve. Ei le-au rezolvat cu slujirea jerfitoare față de semenii lor.

Permiteți-mi să vă spun o poveste dintr-o perioadă apropiată de noi. Într-o zi, marele teolog rus, părintele George Florovsky, a prezentat un raport privind problemele sociale ale membrilor unuia dintre sindicatele din Franța. Raportul excelent i-a uimit pe toți despre modul în care un preot ortodox era atât de profund cunoscător al problemele activităților sindicale. Poate că a transpus învățăturile lui Marx într-un mod creștin.

Lucrătorii au aplaudat cu entuziasm, iar Florovski, în încheiere, a spus că toate aplauzele nu au fost destinate lui, ci Sfântului Vasile cel Mare, pentru că discursul a fost construit pe baza textului uneia dintre predicile Sfântului Vasile. Gândurile Sfântului nu și-au pierdut relevanța nici în ziua de azi.

Cine este Sfântul Vasile cel Mare? Din punct de vedere pur fizic (pământesc/material), un om slab, împovărat de multe boli, care au fost cauza morții lui timpurii (a murit la vârsta de 49 de ani). Dar acest om a reușit să lase în urmă o moștenire de mare importanță socială.

La mijlocul secolului al patrulea, a izbucnit foametea. Sfântul Vasile, atunci preot, a realizat imediat cantine publice gratuite pentru cei care sufereau de foame. Pentru a realiza aceasta, el a trebuit să lupte, să dovedească, să vâneze și chiar să strige la bogați, pentru a-i convinge să-și deschidă vistieriile cu alimente și să le împartă cu cei flămânzi.

Atunci, în timpul iernii teribile din 367, părintele Vasile a înțeles că trebuie să-și creeze propria organizație – o instituție care să slujească suferinței. Acest om puternic își purta cu răbdare slăbiciunile, dar nu putea răbda să vadă suferința altora.

Devenind Arhiepiscop de Cezareea, Sfântul Vasile cel Mare a continuat lucrarea pe care a început-o pentru a-i ajuta pe cei suferinzi. Dar și aici a întâmpinat rezistența ereticilor, răuvoitori și invidioși. Împăratul însuși era împotriva ideii sale. Părea un drum înfundat, ca să nu mai vorbim că avea propriile sale boli.

Dar în sufletul acestui Sfânt Ierarh a ars focul Duhului Sfânt.

Vrăjmașii săi au vrut să stingă această flacără, fără să știe că era imposibil să stingă Duhul.

În anul 372, celebrul complex a fost construit în cele din urmă, numit mai târziu „Vasiliada”. Sfântul Ierarh i-a convins pe bogați să investească în această acțiune și i-a convins pe săraci să participe la realizarea ideii sale.

În centrul complexului spitalicesc era o biserică magnifică, iar în jurul ei erau diferite structuri, case de oaspeți/hoteluri, școli, orfelinate, case pentru săraci și spitalul însuși. Un astfel de lucru n-a existat în nicio altă parte. Sfântul Vasile a supravegheat personal lucrările, a dat sfaturi constructorilor și a lucrat el însuși.

Când a fost finalizată construcția acestui oraș magnific – unde scopul principal era dragostea pentru omenire – Sfântul Vasile cel Mare a preluat conducerea unuia dintre departamentele spitalului.

Puțini știu că acest Sfânt avea șapte diplome de învățământ – una dintre ele fiind o diplomă de învățământ medical. De aceea, el a decis să se folosească de una din profesiile sale lumești în viața sa.

A ales cel mai dificil lucru – departamentul de carantină pentru leproși. Acești nefericiți erau respinși de toți, erau evitați, trăiau într-o  agonie teribilă; era în esență ca o moarte foarte lentă. Sfântul Vasile cel Mare a luat asupra sa grijă față de ei. El însuși a bandajat și a spălat acești pacienți, și nu numai aceasta, a petrecut în mod direct timp cu ei, i-a îmbrățișat, văzând în toată lumea Chipul lui Dumnezeu.

Este de necrezut! Un episcop, un doctor, fără mască sau mănuși, fără mijloace antiseptice, se îngrijește de bolnavii infecțioși și le spală rănile.

Când Sfântul Vasile cel Mare a murit, toată Cezarea a plâns după el. În timpul înmormântării Sfântului Ierarh, au fost atât de mulți oameni, încât mulți din mulțime au căzut în stare de șoc.

Sfântul Grigorie, un prieten al Sfântului Vasile cel Mare, a spus aceste cuvinte după înmormântare, referitor la Spitalul Vasiliada:

„Ieșiți, fraților, din cetatea voastră și priviți acest nou oraș, unde domnește mila, unde banii cetățenilor bogați, la cererea lui Vasile, sunt schimbați catre locul unde nu vor fi furați de nimeni și unde timpul nu are nici o putere. Aici, ei privesc la boli în mod filosofic, aici, nefericirea se transformă în fericire.

Dacă comparăm spitalul Sfântului Vasile cel Mare cu cele mai bogate orașe, cum ar fi Teba din Boeotia, Babilonul, Piramidele Egiptului și templele antice, vedem că nimic nu a mai rămas din toată vechea lor măreție. Chiar și oamenii înșiși nu mai sunt.

Dar în spitalul Vasiliada, vedem oameni pe care toată lumea i-au respins și urât din cauza bolii lor. Și Vasile cel Mare a reușit să ne convingă că, dacă ne considerăm oameni, nu putem neglija propriul nostru neam, căci prin lipsa noastră de omenie și fărădelege, noi îi ofensăm pe Hristos Însuși, care este capul tuturor”.

Și acum, câteva cuvinte despre un alt mare Sfânt- Ioan Gură de Aur. Un ascetic riguros, ca pastor, a arătat o preocupare deosebită pentru oamenii suferinzi și a fost implicat laborios în rezolvarea problemelor sociale. În Antiohia, Sfântul Ioan Hrisostom hrănea zilnic peste 3.000 de persoane, iar după ce a venit în Constantinopol, el distribuia deja mâncare la 7000 zilnic.

Aceste cifre sunt uimitoare când vă gândiți în ce ani au avut loc aceste evenimente. Sfântul Ioan Hrisostom și-a ajutat în mod constant turma – atât spiritual, cât și material. Seara, când ochii lui erau loviți de oboseală, el folosea lanțurile care erau atașate de pereți camerelor sale și se lega practic cu ele, pentru a rămâne pe picioare și a lucra. Dimineața, se grăbea deja să-i ajute pe oameni, deși el însuși era un om slab și bolnav.

Iată ce a scris ucenicul său Teodoret, Episcopul Cyrului (Cyrrhus):

„El lucrează în mod constant. Cineva îi cere ajutorul într-un lucru, altcineva în altul. La judecată, pentru a lua apărarea, o persoană înfometată cere mâncare, o persoană săracă cere haine, adesea primind obiectele personale ale lui Ioan Gură de Aur. Un om căruia i-a murit cineva cere mângâiere, un prizonier întreabă unde să găsească adăpost, cineva în datorii cere ajutorul pentru a plăti, cei în certuri îi cer să facă pace, un rob cere ocrotire față de stăpânul său aspru, un orfan cere mângâiere, o văduvă cere milostenie. Și asta era în fiecare zi! Sfântul Ierarh se angaja în rezolvarea multor probleme pentru alți oameni. Celor bolnavi le era doctor, celor întristați le era mângâietor. A devenit toate, pentru oricine.”

Mitropolitul Nectarios (Antonopoulos)

sursa: ortodoxinfo.ro