Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea

Oameni suntem toți; om însă, numai din când în când câte unul: acela care nu-şi dezminte obârşia divină; iar Om (cu „O” mare) numai Unul, Iisus Hristos, Care pentru oameni, Dumnezeu fiind, S-a făcut Om.
Ştiam şi până la El că avem o obârşie divină, că suntem nemuritori cu sufletul, că este un singur Dumnezeu, spiritual, nevăzut – ştiau aceasta şi dacii lui Zalmoxis de pe meleagurile noastre –, dar cu venirea lui Iisus Hristos ca Om între oameni, în istorie, se repară structural firea omenească.
Omul dintâi, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, avea toată făptura sa întoarsă spre Dumnezeu, Care se răsfrângea într-însul ca soarele într-un bob de rouă.
Mintea, pofta şi iuțimea, sau cugetarea, iubirea şi voința, erau unite întreolaltă şi în aceeaşi vedere sau contemplare a lui Dumnezeu. Iar trupul, deşi pământ, neavând în sine poftă pătimaşă, întovărăşea – aşa zicând – contemplarea aceasta. Asta era temelia cea străveche, în care avea să crească de la chip la asemănare cu Dumnezeu.
Potrivnicul a dat primul război cu Adam în rai şi prin el, cu noi cu toți, întrucât toți eram în Adam (Romani 5, 12). E primul război pierdut de om. Înfrângerea lui însă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem şi noi, fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri dată omului de Dumnezeu (A se vedea şi Sfântul Maxim Mărturisitorul,  Răspunsuri către Talasie, Filocalia vol. 3).
Iată cercul vicios pe care-l strângeau cu putere asupra firii omeneşti, Domniile şi Stăpâniile întunericului, îmbrăcându-se pe ascuns în simțirea cea după fire şi povârnind-o spre o lucrare contra firii şi contra ascultării de Dumnezeu.
Căderea firii în ispită e totuna cu o sfărmare, care l-a făcut pe om bucăți. Astfel: Mintea i-a fost amăgită de mândrie şi slavă deşartă, crezând ispititorului, că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul; Simțirea sau dragostea i s-a întors spre trup, care s-a aprins de poftă pătimaşă; Voința sau iuțimea în spaimă şi ruşine s-a întors şi, văzându-se gol, s-a ascuns de Dumnezeu. Iar când l-a strigat Dumnezeu pe nume, nu L-a mai văzut, ci numai L-a auzit, de vreme ce vederea conştiinței sale era acum întoarsă de la Dumnezeu la sine, căci s-a văzut gol. Deci, când să-şi recunoască greşeala, mintea îi era slăbită, inima rănită cu iubirea de sine, încât cunoaşterea lui decăzută scoase vinovat pe Dumnezeu pentru pustiirea sa.
De atunci firea noastră se află în îndoită învrăjbire:
I. Învrăjbrea lăuntrică: cu Dumnezeu; cu sine însuşi;
II. Învrăjbirea în afară: cu semenii; cu firea toată.
Învrăjbirea aceasta ne urmăreşte ca o lege de pedeapsă dată firii; ea întunecă chipul nostru cel după Dumnezeu.
Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiința, ca o stea ce nu s-a stins de pe cerul Raiului şi mereu ne aduce aminte de obârşia noastră dumnezeiască şi ne îmbie o refacere.
Răutatea e o osândă, o moarte anticipată, care chinuieşte firea, dar nu e naturală, e o venetică în fire. Pe aceasta vrea Dumnezeu să o izgonească din fire, dar cu ajutorul omului, care a introdus-o în fire. I-a dat omului apostolia acestei misiuni: „Iată eu vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”.
Firea perversă şi firea curată, originară, stau laolaltă în raportul în care se afla un miel care bea apă dintr-un râu, față de lupul care se afla mai la deal şi îi băga mielului de vină că-i tulbură apa, găsindu-i acestuia motivul „întemeiat” să-l mănânce. E absurditate multă şi variată lipită pe fire. Misiunea lui Iisus, dată şi mieilor, e descojirea firii de absurditate, de sălbăticie, de caricatura existenței: demonicul.
Aceasta însemnează că Iisus contează pe un miez originar necontaminat, existent încă în fire, deşi comprimat, dar capabil să-şi recâştige dimensiunile şi valoarea paradisiacă: miezul capabil de Har. Precum că acestea sunt aşa, ne stau mărturie mieii lui Dumnezeu, sfinții în preajma cărora se îmblânzeau fiarele.
Păcatul, sau decăderea firii, ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbăticit în toate părțile, cât aproape „să se teamă” şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.
Firea omenească a fost asemănată cu câlții, patimile cu focul. Dacă te atingi cu focul câlți fiind, patimile amorțite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere.
Nu suntem din maimuță, dar mergem cu paşi repezi spre ea.

O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete