Dacă nimeni nu plânge absenţa noastră, atunci am trăit egoist

Sunete stridente, enervante…Nu sunt astfel, sistemele de alarmă, declanşate, ale maşinilor? Sau sunetele intermitente ale telefonului? Sau ale ceasului?
Dar tot în acest fel sunt şi mustrările conştiinţei: intermitente, supărătoare, dureroase, enervante, dacă nu le iei în seamă.
Sistemele de alarmă sunt personificări ale mustrărilor de conştiinţă personale. Ele sunt câinii de pază ai automobiliştilor dar au şi conotaţia spirituală a avertismentelor morale.
Unde ne-am uitat sufletul? Unde suntem plecaţi, când sufletul nostru este furat, jefuit de Satana? Unde suntem noi?
Toate aceste întrebări au profunde conotaţii duhovniceşti.
Tehnicizarea accentuată a vieţii noastre ne demonstrează cât de enervantă e lipsa de sens, haosul, impersonalismul.
Folosim maşini pe care nu le-am construit personal, dar le-am cumpărat şi le folosim fără a ne întreba cine le-a făcut, din ce le-a făcut, în ce scop le-a făcut. Mă refer la scopul real al producerii lor.
Ne lăudăm cu munca altora, ca şi când ar fi propria noastră muncă. Dar, mai ales, ne raportăm la munca altora, la viaţa altora, fără să ne intereseze cine sunt aceşti „alţii” şi ce vor ei în definitiv.
Adesea aud că „viaţa n-are sens”. Dar corect este: noi nu ştim că ea are sens sau nu toţi ştim sensul vieţii.
Mulţi aleargă după idealuri, după idei, după sentimente… Însă împlinirea noastră e Hristos, e persoana Lui.
Însă oricât de mult trâmbiţează Sfânta Ortodoxie acest mare adevăr, că fericirea noastră este Hristos, oamenii rămân nepăsători. Foarte mulţi dintre ei.
Te loveşti de inimile lor ca de un zid. Le vorbeşti şi cuvintele trec pe lângă ei. Durerea te covârşeşte. Încerci şi gânduri de deznădejde în faţa unor astfel de oameni. Se ascund dar se laudă că sunt „puternici”.
Banii sunt socotiţi principiul vital al vieţii lor şi îşi pierd orice omenie, orice bunătate.
Suferim enorm din cauza răcirii dragostei sau a absenţei ei.
Un cuvânt bun îi poate salva pe oameni. În viaţă – îmi spunea cineva – trebuie să laşi loc de „bună ziua”. Trebuie să fii om, un om generos, un om de caracter, un om integru.
Chiar dacă n-am lăsat lucruri mari în urmă, dacă am lăsat în urmă, la moartea noastră, oameni care ne iubesc, care ne respectă cu adevărat, am lăsat totul, tot ce era mai bun.
Dacă nimeni nu plânge absenţa noastră, atunci am trăit egoist. Ne-am pierdut viaţa ca exemple rele pentru ceilalţi.
Trebuie să ieşim din „culcuşul nostru” pentru iubirea de oameni. Uneori trebuie să îţi jertfeşti timpul, nervii, răbdare ta, viaţa pentru oameni. Din iubire pentru ei. Trebuie să le arăţi cum îi iubeşte Dumnezeu pe oameni, cum aşteaptă El mântuirea oamenilor. Cu cât dor, cu câtă înduioşare îi chemă, îi ocroteşte, îi bucură.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești II, Teologie pentru azi, București, 2011