Pustiul sufletesc, suferința și încercările întâlnite pe cărările vieții

Suferința și încercările ce le întâlnim pe cărările vieții se țin de noi ca și umbra proiectată de timpul nostru. Niciodată Mântuitorul nostru nu a trecut nepăsător pe lângă suferința oamenilor. Cum putea să treacă nepăsător pe lângă o ființă așa de greu încercată cum a fost cazul văduvei din Nain, care-și ducea spre mormânt pe unicul său fiu? Ce minte poate să cuprindă și ce peniță să redea realitatea pe care o încerca această mamă? Pustiul sufletesc și neliniștea pe care le trăia în acele momente ale vieții sale erau mai presus de minte și de cuvânt.

Să ne punem o întrebare. Noțiunea de văduvie este doar lipsa unui soț sau unei soții? Sau noțiunea tânăr mort rămâne doar la înfățișarea unui tânăr așezat într-un coșciug? Credem că nu. Avem convingerea că văduvia este orice stare sufletească lipsită de frumsețea sufletească a iubirii. Iar cea de moarte este orice stare lăuntrică fără energie, fără curaj, ca urmare a păcatelor despre care Sfânta Scriptură ne spune cuvinte ca acestea , ”mort de viu”. Femeia din Sfânta Scriptură era văduvită de comuniunea dragostei unui soț bun și de mângâierea ce i-o aducea un copil cuminte. Datorită acestor realități crude a avut Mântuitorul o atenție deosebită față de această mamă greu încercată.

Durerile unei despărțiri, văduvia spirituală au experiat-o și unii dintre Sfinți Părinți ai Bisericii. Astfel când Sfântul Grigorie de Nazianz a pierdut pe Sfântul Vasile cel Mare, cu toate că era un bărbat duhovnicesc a trecut greu pasul acestei încercări, acestei comuniuni în dragoste ruptă prin moartea Sfântului Vasile. Realitatea acestor grele încercări o găsim expusă în ”poeziile de tristețe” ale Sfântului Grigorie, scrise după această grea pierdere.

Au încercat astfel de realități și marii oameni ai literaturii universale: neliniștitul Kirkegaard, tulburatul Nietzsche, și nu mai puțin luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu. De ce să nu ne amintim și pe autorul ”Marelui singuratic” și a ”Celui mai iubit dintre pământeni”, Marin Preda, care în urma acestor experiențe de văduvie spirituală și-a încheiat ultimul său roman cu constatarea ”dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.

Fiecare avem experiența întâlnită pe cărările vieții a neliniștii sufletești ce apare ca o umbră întunecoasă, lipsa frumoasei comuniuni în dragoste pe care am întâlnit-o în frumoasa noastră copilărie.

Ne punem întrebarea cum și unde am putea întâlni un izvor nesecat al sfintei comuniuni în iubire, ca să putem trece cu bine peste acest impas? Fericiți muritori am fi dacă am găsi pe cărările vieții o ființă care ar avea față de noi acea putere frumoasă a iubirii. Poate greu vom întâlni în toată cetatea astfel de ființă, afară de Mântuitorul nostru pe care L-a întâlnit femeia din Evanghelie.

Dar nu ne-a lăsat Dumnezeu văduviți de o ființă întâlnită de fiecare dintre noi și care e mama noastră, părinții noștri pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu această mireasmă binecuvântată ca dar al Duhului Sfânt față de copii lor. De aceea pierderea părinților nu este o simplă văduvie, ci din contră o grea încercare, un gol de neînlocuit în viața multora dintre noi. Cu un astfel de părinte, mai presus chiar decât părinții noștri se întâlnește femeia din Nain.

Dacă Sfânta Scriptură ne spune că ”Dumnezeu este iubire” și aceasta nu este o simplă teorie, suntem constrânși să credem că este așa, mai cu seamă că am cunoscut pe viu această iubire descoperită nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Văduviți prin păcatul primului om de frumusețea dragostei dumnezeiești, Mântuitorul a venit pentru a lega din nou comuniunea cu Dumnezeu. Mila părintească față de noi a pus în mișcare iubirea dumnezeiască și planul de a se apropia de noi Dumnezeu, de a ne alina suferințele, de a ne învia morții, a hrăni pe cei flămânzi, de a vindeca pe cei bolnavi, prin toate acestea mărturisindu-ne că ”Dumnezeu este iubire”.

Nici un pământean nu este izvor de iubire, ci toți ne adaptăm din izvorul nesecat al iubirii dumnezeiești ce izvorăște din Sfânta Treime.

Unul din marii noștri teologi ne spune că o dragoste fără răspuns este o dragoste îndurerată. Astfel noi îl văduvim sufletește pe cel ce ne iubește dacă nu răspundem iubirii sale, îl neliniștim când nu răspundem cu recunoștință celui ce se jertfește pentru noi.

Ca o poruncă ne-a dat nouă Dumnezeu, când zice: ”Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani fericiți pe pământ” (Eod 20, 12).

Dacă se cade a cinsti pe părinții noștri cu cât mai mult se cade să-L preamărim pe Tatăl nostru cel din ceruri. Și azi beneficiem  de dragostea Lui precum beneficiază un copil de dragostea părinților săi, care orice ar face el, ei totuși nu încetează a-i arăta dragostea lor părintească.

Dar dorul ce umbrește dragostea comuniunii noastre cu Dumnezeu este păcatul, nu numai în rai, ci chiar în zilele noastre, fapt pentru care Mântuitorul ne atrage luarea aminte că ”din pricina fărădelegilor, dragostea multora va scădea” (Mt. 24, 12).

Să mediem adânc și cu toată seriozitatea la marile foloase ale puterii dragostei dumnezeiești și la golul sufletesc ce-l lasă lipsa acestei puteri.

Am lăsat către sfârșit punerea punctului pe ”i”, privitor la titlul de la început.

Nenorocirile întâlnite pe cărările vieții nu au altă rezolvare decât întărirea în puterea dumnezeiască. Nu există nenorocire pe care puterea dumnezeiască să nu o poată rezolva. Avem și noi mici experiențe. Lipsiți de curaj uneori ne e greu să ridică și un pai de jos. Iar când puterea dumnezeiască ne penetrează ființa, nimic nu este greu. Cu ea învingem chiar și moartea. Nu vom putea noi ca oameni să înlăturăm nenorocirile ce vin, nici să le pătrundem taina lor. Ele rămân în mintea lui Dumnezeu și în dumnezeiasca sa pedagogie. Noi să ne întărim întru Dumnezeu și întru tăria puterii Lui, ca să putem face față la toate câte vor veni peste noi.

O cetate cu oameni lipsiți de puterea dumnezeiască este o cetate pustie. Un suflet singularizat de această putere a dragostei dumnezeiești este de asemenea pustiu. La fel și familia.

Chiar și progresul autentic al societății este pus în primejdie fără de această energie a iubirii dumnezeiești.

Să luptăm lupta cea bună după sfatul Sfântului Apostol Pavel, ca să dobândim vitalitatea iubirii, tinerețea penetrată de aceeași energie, ca să înfrumusețeze familia și societatea. Amin!

Ioan Mihălțan – Episcopul Oradiei, Îndrumări pentru îndreptarea și maturizarea duhovnicească a persoanei noastre

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *