Până la urmă tot la mila lui Dumnezeu rămânem, tot la mijlocirile Maicii Domnului şi la mijlocirile sfinţilor rămânem

Să ştiţi că mie îmi place foarte mult să le spun la oameni, şi le spun cu toată bucuria, că pocăinţa trebuie făcută cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut, că trecutul este irecuperabil, nu ai ce-i mai face. Trecutul nu moare, numai Dumnezeu mai poate schimba în privinţa trecutului. Şi toate ale noastre intră în componenţa noastră, şi binele şi răul se adaugă la ceea ce suntem noi. Noi nu putem să facem abstracţie de ceea ce am fost. Fericitul Augustin spunea că „Tatăl omului mare este copilul”. De ce? Pentru că copilul e încadrat în omul cel mare, nu poţi ajunge mare fără să fi trecut prin starea de copil. Vin câteodată pe la noi pe la mănăstire copii şi le spun că şi eu am învăţat „Îngerelul” când eram ca ei. Copii aşa de şapte-opt ani. Zic: voi credeţi că am fost vreodată şi eu ca voi aşa, şi acum uitaţi cât sunt de mare! Am fost vreodată ca voi? Şi ei zic: „Da!”. Şi zic: de unde ştiţi voi că am fost? Şi ei spun că niciodată nu poate ajunge cineva mare dacă nu a fost copil. Şi aşa este. Dar toate ale copilăriei, toate ale tinereţii, toate ale adolescenţei, toate ale vârstei celeilalte, de mijloc, toate se adună la bătrâneţe. Şi să ştiţi că la bătrâneţe omul e rezumatul propriei sale vieţi. De altfel în fiecare clipă din viaţa noastră suntem şi rezumatul vieţii de până în clipa respectivă. Aşa încât noi trebuie să facem pocăinţa cu faţa spre viitor în înţelesul de a evita alte păcate pe care le putem evita, dar nu ca să răscumpărăm cumva păcatele pe care le-am făcut altădată, că noi nu avem ce-i aduce lui Dumnezeu ca să ne miluiască Dumnezeu în prezent pentru lucrurile pe care le-am făcut rău în trecut. Până la urmă tot la mila lui Dumnezeu rămânem, tot la mijlocirile Maicii Domnului şi la mijlocirile sfinţilor rămânem, tot la ajutorul Bisericii prin Sfintele Taine, dar trebuie să fim cu grijă – le spun eu la oameni cam aşa -, să astupăm trecutul negativ cu un trecut pozitiv, adică să depărtăm cele rele, în măsura în care trăim de acum încolo corect şi frumos să îndepărtăm cele rele de odinioară, să le astupăm, să devenim altfel de oameni, să fie o graniţă între trecutul nostru negativ şi între prezentul nostru pozitiv, care până la urmă tot trecut devine.

Arhimandrit Teofil Părăian,  „Prescuri pentru cuminecături”