Cine-i Judecătorul nostru? Este cel care cu prețul Sângelui Lui ne-a scăpat din moartea noastră, din păcatele noastre

Despre patima deznadejdii voi spune lucrul pe care l-am zis adineauri: o porunca a lui Dumnezeu sa nu o luati ca o interzicere. Nu e interzis sa deznadajduim, dar… nu-i nevoie! Dumnezeu marturiseste ca nu-i nevoie. Dumnezeu care doreste ca omul sa traiasca, Dumnezeu care poate sa ne mantuiasca din strafundurile iadului. Ca marturia Bisericii – desi n-o intelegem, dar cat nu intelegem, putem sa credem – este ca Hristos a cunoscut iadul cel mai adanc. (Si fac o paranteza: Daca am crezut ceva bisericesc vreodata, intotdeauna s-a adeverit: Biserica este Incredibilul, dar Adevarat. Si continuind paranteza, va spun: Atentie la verosimil, fiindca minciuna incearca sa fie verosimila. Dumnezeu nu incearca sa fie verosimil, ne spune lucruri incredibile, dar adevarate. Adevarul se apara pe sine singur, minciuna trebuie sa apara ca adevar ca sa fie credibila).

Revin… Marturia Bisericii este ca Hristos a cunoscut iadul cel mai adanc fiindca El, ca om, ca fiul lui Adam, a fost omul cu potentialul cel mai mare. Si potentialul cel mai mare e potential in doua directii – si in sus, dar si in jos. Si atunci, cunoscand iadul cel mai adanc, nu este suflet care sa nu poata fi mantuit de Hristos! Inclusiv Iuda, daca ar fi voit – si daca va veni o vreme cand Iuda va voi si se va razgandi, va putea gasi in Dumnezeu mantuire.

Deci sa nu luam porunca lui Dumnezeu ca o interzicere. Si, intre altele, un cuvant pe care as fi vrut sa il definesc adineauri, era tocmai “porunca lui Dumnezeu“. Noi cand vorbim de porunca, apropo de Dumnezeul iubirii…: cum poate un Dumnezeu (al iubirii) sa porunceasca? Noi intelegem porunca intr-un domeniu cazon, asa cum ofiterul porunceste soldatului sau mai-marele mai-micului si vai de acela care nu asculta de porunca! Nu asta e ce numim porunca, in Dumnezeu!

Parintii inteleg cuvantul „porunca” ca un cuvant de ultima autoritate: Dumnezeu graieste, nu un om. Nu e un cuvant relativ: Iubiti-va vrajmasii! (“putem sau nu putem, mai mult sau mai putin…”) Nu, ci acesta e cuvantul pe care il poti crede pana la capat! Si daca il credem pana la capat, martorii lui Dumnezeu (martirii, mucenicii) au purtat aceasta marturie pana la (si inclusiv) moarte si tot a fost adevarata viata care era in ei! Cuvantul lui Hristos, pe care l-au iubit, pe care l-au pazit, Cuvantul acela i-a pazit in clipa chinurilor si pana la moarte si biruitor a fost! Si de aceea se numesc martiri, adica martori. Si marturia lor este despre puterea acelei Vieti care se contine in Cuvantul pe care ni l-a dat Dumnezeu – in cuvinte omenesti, cuvant relativ (ca tot ce este in vremelnicia asta e relativ) – insa puterea este putere dumnezeiasca absoluta. Si in sensul asta Parintii numesc Cuvantul lui Dumnezeu “porunca“.

Da, Dumnezeu are si porunci mai ales in Vechiul Legamant unde zice: „Vei face asta!” sau „Nu vei face aia!“, dar Hristos cu ce incepe dascalia Lui – si le numim si pe acestea porunci? „Fericiti cei saraci cu duhul ca a lor este Imparatia Cerurilor” (am comenta despre asta, daca am avea, doua saptamani…), „Fericiti cei ce plang…” toate paradoxurile astea… astea toate sunt porunci! Adica autoritate ultima: este nu un prooroc oarecare, oricat de mare ar fi el, este Insusi Dumnezeu care graieste. Si Hristos, cand spune la un moment dat ucenicilor: „Noua porunca dau voua: sa va iubiti unii pe altii!” Suna a porunca lucrul asta? Si grea este porunca lui Hristos? Dureroasa este? Toata cautarea omului nu se rezuma la dragoste, pana la urma? Si ne da porunca sa ne iubim unii pe altii precum El ne-a iubit, adica pana in sfarsit.

Porunca lui Dumnezeu este pana la urma descoperirea omului de catre Dumnezeu a ce este Insusi Dumnezeu si aici merg dincolo de sensul limitat al intrebarii, ca sa incerc sa raspund la mai multe intrebari. Dumnezeu cand ne porunceste, El ne arata cine si ce este El Insusi, intru ce asemanare trebuie noi sa devenim. Si cand zice Dumnezeu: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati!“, asta inseamna ca intr-un sens Dumnezeu nu ma judeca. Suntem liberi, nu suntem judecati de Dumnezeu pentru fiecare chitibus. Si Hristos zice ca Fiul Omului nu a venit ca sa judece lumea, ci ca lumea prin El sa se mantuiasca. Si daca Acesta prin care lumea se mantuieste imi va fi Judecator la Judecata de Apoi, intelegeti cine-i Judecatorul nostru? Este cel care cu pretul Sangelui Lui ne-a scapat din moartea noastra, din pacatele noastre. Ce „mita” mai putem plati Acestui Judecator? Pana si „mita” este platita, este El Insusi!

Deci porunca lui Dumnezeu este o descoperire, – daca o intelegem drept – este acea asemanare intru care trebuie noi sa devenim. Daca vreti, putem sa intelegem poruncile dumnezeiesti – nu numai sa nu le intelegem cazon – ci sa intelegem ca ele sunt nimic mai putin decat spovedania lui Dumnezeu. Este… Dumnezeu care se spovedeste lui Adam asa cum este. Si cand noi ne spovedim lui Dumnezeu asa cum suntem – fie ca Dumnezeu este sfant si vesnic, iar noi suntem pacatosi si uraciosi si draci si muritori, pe deasupra, totusi am devenit ca Dumnezeu! – de aia e nevoie de spovedanie curata, printre alte motive ca si noi sa devenim ca Dumnezeu. Dumnezeu se spovedeste adevarat. Si noi, daca ne spovedim adevarat, facem ca Dumnezeu intr-o masura. Ah, ca lui Dumnezeu ii convine fiindca El este frumos si atotputernic si eu sunt urat. Lasa, ca uraciunea ta Insusi Dumnezeu a purtat-o pe crucea Lui.

Iata o marturie – unul care mi se spovedea mie, preot, imi spunea ca intr-un moment de criza extrema striga in neputinta catre Dumnezeu pentru pacatele lui si nu mai indraznea sa se uite catre Dumnezeu. Si mi-a scris in scrisoare ca i-a venit in suflet cuvantul acesta: „Dragostea Mea este mai mare decat pacatul tau“. Si s-a linistit si s-a impaciuit de la cuvantul asta. Dar nu stia daca era adevarat. Si i-am confirmat ca asta nu poate fi decat de la Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu intr-adevar este mai mare decat orice pacat! Sf. Siluan zice ca toate pacatele noastre nu sunt decat ca o picatura intr-un ocean, oceanul fiind Dragostea lui Dumnezeu. Dar semnul ca era cuvant de la Dumnezeu era impaciuirea pe care a primit-o, intoarcerea in inima lui a iubirii de Dumnezeu, nu dispret de Dumnezeu, nu usuratate.

Iar talcuirea cuvantului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?“ – va marturisesc ca n-o sa pot deplin sa va raspund, dar incerc sa va pun gandul pe fagasurile pe care sunt, lucruri pe care le-am vazut la parintele nostru duhovnic Sofronie si din ce spunea el… In primul rand inteleg ca acela e momentul unde Iisus ca om a trait realmente ce traieste tot omul. Nu si-a permis nici sa-l lase pe Ilie sa ll ia de pe cruce, nu si-a permis nici cu dumnezeiasca putere – cu care putea si odinioara sa prefaca pietrele in paini (si n-a facut-o) -, nici acum nu si-a permis sa se dea jos de pe cruce. De ce? Fiindca nici cel din stanga Lui, nici cel din dreapta Lui nu putea sa faca asta. Nici eu, nici tu daca eram pe cruce n-am putea.

Si a trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Asta este solidaritatea lui Dumnezeu cu omul, chiar si in pacatul lui, El (Cel) fara de pacat. N-a (facut) compromis cu pacatul, dar toate napastele si pierzaniile care au insemnat pacatul pentru om si le-a asumat ca Dumnezeu si le-a biruit si, prin biruinta Lui, … noua ne-a facut cale de mantuire. Deci „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?” reprezinta omul neputincios, care in pacatul lui este – neaparat – si vesnic despartit de Dumnezeu.

Părintele Rafail Noica