Mari păcate legate de relația pe care o avem cu semenii noștri

Cercetând relațiile cu semenii noștri, descoperim multe păcate pe care le facem, precum mândria, furia, invidia, crima, iubirea de arginți, nedreptatea, calomnia, minciuna, păcatele trupești și altele.

Mândria apare atunci când supraestimăm sinele nostru și, prin urmare, îl subestimăm pe semenul nostru. Este maica a aproape tuturor patimilor. Manifestările mândriei sunt slava deșartă,  iubirea de arginți, trufia etc.

Mândria l-a aruncat pe diavol din cer în iad și i-a alungat din Rai pe Adam și Eva. Același păcat este și pricina căderilor noastre. Fiindcă Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Prin urmare, dacă vrem, cu ajutorul Domnului, să ne pocăim, trebuie să începem lupta de la această patimă.

Patima mândriei este pruncul mândriei. Omul mândru nu lasă nimic de la el, nu-l suportă pe semenul său. ”Să fii mânios înseamnă să devii de bunăvoie bolnav”. Și ”pentru cei care se pocăiesc, nimic nu este mai nepotrivit decât tulburarea mâniei. Căci pocăința și întoarcerea la Dumnezeu au nevoie de multă smerenie, iar mândria îl arată pe om plin de mândrie”.

Invidia este, și ea, pruncul mândriei. este acel păcat care i-a împins pe arhiereii iudeilor să-L dea pe Hristos morții pe Cruce. Invidia se manifestă atunci când ne întristăm văzându-l pe vreun semen de-al nostru care se bucură de viața lui, sau când ne bucurăm văzându-l că suferă. Omul invidios vede în persoana semenului său adversarul pe care trebuie să-l învingă. Astfel, invidia naște calomnia, judecarea aproapelui, răzbunarea, vrăjmășia și ajunge chiar și la nimicirea celuilalt.

Lăcomia, nedreptatea și tâlhăria sunt încă trei mari păcate legate de relația pe care o avem cu semenii noștri. Apostol Pavel ajunge la punctul de a numi lăcomia idolatrie.

Și într-adevăr, omul lacom venerează banul și bunurile materiale, adică pe idoli, în loc de adevăratul Dumnezeu. În strădania lui de a-și înmulți averea, nu șovăie să-l nedreptățească pe semenul său.

Un astfel de om consideră nedreptatea pe care o săvârșește ca pe ceva inteligent. Nu înțelege că pe cel ce iubește nedreptatea îl urăște sufletul Său (al Domnului) și că, mai devreme sau mai târziu, se va supune legilor duhovnicești. Pentru că Hristos îl iubește pe omul drept și-l apără pe cel nedreptățit, mai ales când acela este neputincios (de exemplu văduvă sau orfan). Pocăința omului nedrept nu are sens dacă nu îndreaptă mai întâi, pe cât e posibil, nedreptatea pe care a făcut-o.

La păcatul crimei se încadrează și avortul, adică uciderea pruncului aflat în pântece. În afară de mamă, responsabil pentru asta este și tatăl, și toți ceilalți care au conlucrat într-un fel sau altul pentru ca acest păcat să se săvârșească.

Ieromonahul Grigorie, Pocăința și spovedania, Ed. Egumenița, 2019