Darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor

Într-un sat de munte un tânăr rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ, îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte, ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspină.

Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: “Fiul meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata”. Şi plângea, plângea mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.

Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: “binecuvântează-mă, mamă şi tată!” Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.

Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.

Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari, care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi, aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când vedem şi auzim de astfel de nelegiuiţi, să nu ne mirăm prea mult, ci mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.

Sursa: luminapentrucandeladinsuflet