Copilul meu drag, iartă-ţi părinţii, căci încă sunt neputincioşi

Doamne, vreau să simt iubire, vreau să simt iubire, aştept să simt din nou iubire!

Ştiu că mai întâi de toate e iubirea Ta, şi chiar dacă acum doar o „văd” şi o percep raţional, fără a o simţi copleşitor, ştiu că e acolo şi mă aşteaptă să mă coc, ca să o pot simţi.

Şi, Doamne, Te rog mult, Te rog fierbinte, după voia Ta, fă să fie din nou iubire între noi doi, eu si soţul meu, căci mi-e atât de greu să simt toată această vrajbă (pe care Te rog să-mi dai putere să o îndur, atât cât va trebui, după voia Ta).

Ştii, Doamne, mă tot gândesc la scrisorile pe care intenţionez să le scriu: prima, nu ştiu exact cui, însă cu ocazia aniversării celor trei anişori ai fiului meu, iar a doua, pentru soţul meu, sau poate doar pentru Tine, cu ocazia, aniversării, mai bine zis a împlinirii a patru ani de la căsătoria noastră…

În prima scrisorică aş scrie acel principiu, sau gând, sau citat (nu-mi amintesc de unde îl ştiu) care zice că „cea mai bună educaţie pe care un tată o poate da copilului său este să-şi iubească mama”. Îi doresc din suflet copilaşului meu să poată avea parte de aşa ceva, căci iubirea cred că este cel mai bun cadou si cea mai trainică educaţie.

Poate din egoism, îi doresc asta şi fiindcă m-ar include şi pe mine, cea care tânjesc după iubirea soţului meu; sau, mai precis, că mă topesc de dorul iubirii dintre noi doi. Şi care, în disperare, încerc să îl conving pe soţul meu, cu cuvinte şi fapte nepotrivite, că noi doi, indiferent, de relaţia dintre noi, vom rămâne familia acestui copil, iar el îmi spune că nu, noi suntem, părinţii lui, nu familia lui, iar eu simt o sabie în inimă la aceste vorbe, căci mi se pare că îl condamnă pe copilul nostru să nu aibă familie, ci doar părinţi, adică să nu aibă familie formată din mamă şi tată la un loc, şi din cine ştie ce alte persoane, rude sau tiu. Şi în disperarea de care ziceam, mă zbat cu fapte şi cuvinte de prisos, care mai mult rău fac, care se izbesc de un zid de nedescris, şi cu toate că îmi dau seama că zbaterea în mlaştină mai rău mă adânceşte, cu atât îmi e mai greu să mă liniştesc din zbatere, ca să mă ridic la suprafaţă, adică să las să se liniştească situaţia. Şi citesc rugăciunile, şi ştiu că Dumnezeu le primeşte, chiar dacă nu de fiecare dată sunt cu zdrobire de mimă, iar când plâng în hohote îl strig cu voce tare pe Dumnezeu să fie cu mine, şi ştiu că este, chiar dacă nu sunt în stare să îl simt eu sută la sută (şi asta tot din pricina păcătoşeniei mele din mânia şi patima cu care mă zbat). Ce aş putea realmente să îi doresc copilului meu de ziua lui? Să aibă o mamă care să ştie să îl aducă pe calea către Dumnezeu, căci ştiu sigur că acolo îi va fi bine, şi că va fi iubit aşa cum. se cuvine, chiar şi atunci când părinţii lui, din multă dragoste pentru el, îl rănesc certându-se şi trăgând de el, chiar de faţă cu el. Îi doresc să îl apere Dumnezeu de rănile pe care noi, părinţii lui care îl iubim, i le provocăm, conştienţi fiind, fiindcă nu ne putem linişti patima vrajbei dintre noi.

Copilul meu drag, iartă-ţi părinţii, căci încă sunt neputincioşi, şi chiar dacă unul dintre ei îl cunoaşte pe Dumnezeu, iar celălalt nu, sunt amândoi la fel de păcătoşi şi mult mai are Dumnezeu de lucrat cu ei până să îi lumineze!

Doamne, nu mă lăsa să deznădăjduiesc, ştiu că Tu le poţi pe toate şi ştiu că, după voia Ta, ne vei vindeca şi ne vei lumina, pe amândoi, la timpul potrivit.

Iar pentru cei patru ani, am alt citat, pe care mereu l-am scris pe felicitarea de nuntă a prietenilor şi cunoscuţilor: „Promisiunea nu este fericirea, promisiunea este iubirea”. Mi-a plăcut mult, apoi mi-am dat seama că este adevărat, iar recent l-am înţeles mai profund, realizând că de fapt este vorba de iubirea lui Dumnezeu, nu de iubirea dintre doi oameni. Căci ce poate înlocui iubirea dintre doi oameni care a ajuns să se transforme în vrajbă cruntă? Ce mai poate salva doi oameni care, prin căsătorie, au devenit un singur trup şi suflet, clar care trup şi suflet parcă ar fi acum format din două tumori, care se tot umflă? Doar iubirea lui Dumnezeu poate să îi poarte mai departe, şi Te rog, Doamne Dumnezeule, poartă-ne pe braţe, pe amândoi, ca să simţim iubirea Ta şi să învăţăm să ne iubim şi noi unul pe altul, cu adevărat, întru Tine, aşa cum suntem. Iar când îmi aduc aminte cele zise la ultimele certuri de soţul meu, şi faptul că el nu vrea să se sacrifice trăind cu mine, Te rog din nou, nu mă lăsa să deznădăjduiesc şi ajută-mă să-mi amintesc din nou că Tu pe toate le poţi, aşa că vei putea face, după voia Ta, ceea ce e bine pentru noi.

Dar Te rog, Doamne (iar aici vine păcătoasa, care vrea să controleze, dar şi fiinţa aceea micuţă care Te roagă cu lacrimi), nu lăsa ca „timpulsă vindece rănile”, nu vreau acest lucru, nu vreau să mă „vindec” uitând suferinţa sau uitaudu-l pe soţul meu, ci ajută-ne să ne vindecăm cu iubire pentru Tine şi cu iubire unul pentru celălalt, şi mai mult, cu iubire în familie (după voia Ta şi rugămintea mea fierbinte).

Doamne, Te rog, vindecă-ne, mai precis vindecă acest singur trup şi suflet rupt în două, bolnav, murdar, învrăjbit, păcătos, egoist, înstrăinat, pătimaş, urât care suntem acum, Doamne, Te rog fierbinte, vindecă-ne şi luminează-ne ca să putem fi o familie întru Tine, după voia Ta.

Doamne, ajută-mă!
Ad.

Copila mea iubită,
Pun mesajul tău pe site ca pe o rugăciune la care mă alătur şi eu!
Cu dragoste, şi preţuire, şi încredere,
Maica Siluana

Monahia Siluana Vlad, Scrisori către părinţi, Editura Doxologia