Cel mai mare şi mai de folos canon la spovedanie

Sfintele canoane, dintotdeauna, sunt spre folosul şi mântuirea sufletelor, chiar şi acelea care au numai valoare istorică şi nu se mai pun în
aplicare azi.
Cele patru trepte de canonisire care erau în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur sunt: plângerea, ascultarea, căderea şi starea cu credincioşii, iar deosebirea dintre ele este aceasta: Plângerea este starea celor păcătoşi care erau opriţi să intre în biserică şi stăteau afară şi în curtea bisericii şi trebuiau să iasă înaintea  tuturor celor ce veneau la biserică şi să-i roage cu lacrimi ca să se roage pentru dânşii, ca unii ce erau lepădaţi afară de tinda bisericii. Şi aşa trebuiau să se pocăiască atâta vreme cât le era poruncit.
Ascultarea era starea celor păcătoşi care trebuiau să asculte dumnezeiasca Scriptură stând la uşa bisericii, în tindă, iar în biserică nu le era iertat să intre până ce nu se împlineau anii rânduiţi.
Căderea era starea celor ce aveau voie să intre în biserică până la uşa amvonului şi puteau să stea în biserică până după Sfânta Evanghelie, când diaconul zice: „Cei chemaţi ieşiţi”, şi atunci ieşeau şi stăteau afară până la terminarea Sfintei Liturghii.
Starea cu credincioşii era starea celor ce puteau sta cu credincioşii în biserică până la sfârşitul Sfintei Liturghii, dar cu Sfintele şi Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos nu se împărtăşeau, până ce nu se împlinea vremea cea hotărâtă pentru dânşii. Numai atunci se învredniceau cu împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Preacuratului Trup şi ale Preacuratului Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Cu aceasta se împlineşte toată pocăinţa.
Episcopii şi preoţii duhovnici trebuiau să ia aminte în toată vremea şi aşa să canonisească pe cei ce voiau să se cureţe de păcate şi să se pocăiască.
Disciplina Bisericii în vechime a fost foarte aspră şi cu mare sfinţenie s-au păstrat învăţăturile şi tradiţiile Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli faţă de Sfânta şi dumnezeiasca Taină a Euharistiei, care este cu adevărat Trupul şi Sângele Domnului. Deci, faţă de o visterie atît de sfânta, câtă curăţie şi umilinţă ne trebuie nouă dacă dorim să o primim? La acest lucru ar trebui mereu să cugetăm preoţii care fac prea mare pogorământ şi dau voie creştinilor fără de nici o pregătire cuviincioasă să dea năvală la Sfânta Impărtăşanie cu Preacuratele şi Sfintele Taine. Se cade ca ei să arate credincioşilor nu numai obiceiul cel bun pe care-l aveau creştinii pe vremurile cele mai dinainte, de a se împărtăşi mai des cu Sfintele Taine, ci şi această sfântă şi aspră disciplină a Bisericii din acea vreme şi scumpătatea mare care era în Biserică faţă de Nepreţuitele Taine ale lui Hristos.
Mare primejdie este atât pentru preoţi cât şi pentru păstoriţii lor, dacă nu cunosc cât de puţin sfintele canoane, precum şi felul cum trebuie să le aplice.
In vremile vechi, când creştinii aveau mare râvnă şi evlavie să se împărtăşească mai des cu Sfintele Taine, cel mai greu canon pentru creştinii de atunci era oprirea pe un timp mai scurt sau mai lung de la Sfânta şi Dumnezeiasca Impărtăşanie. Acum, însă, când credinţa a slăbit şi creştinii cei mai mulţi zac în adâncul nesimţirii şi al lipsei de evlavie faţă de Sfânta Impărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cred că cel mai mare canon pentru îndreptarea sufletelor lor este părăsirea păcatelor spovedite şi lupta cu ele până la moarte. Iar postul, rugăciunea, milostenia, metaniile şi alte nevoinţe să li se dea după putere, după starea lor de sănătate şi după greutatea păcatelor făcute, potrivit cu scumpătatea şi iconomia sfintelor canoane. Deci, cel mai mare şi mai de folos canon la spovedanie este părăsirea şi ura faţă de păcatele făcute, precum şi plângerea lor până la moarte. Că de îi vom opri pe credincioşi numai de la Sfânta şi Dumnezeieasca Impărtăşanie, atâţia sau atâţia ani, şi nu le vom da canon simţit şi cu oarecare osteneală, potrivit cu gravitatea păcatelor lor, ei, nemaiavînd evlavia şi râvna celor dintâi creştini pentru cele sfinte, primesc uşor depărtarea de Sfânta Impărtăşanie şi rămân în nesimţire faţă de păcatele lor.
Cei ce nu vor să primească un canon la Sfânta Spovedanie, după multă sfătuire, de vor rămâne în îndărătnicia lor, nu li se poate face dezlegarea de păcate, cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul în Invăţătura către duhovnic. Celor bolnavi, însă, li se poate face uşurare de canoanele care cer osteneală trupească, precum: post, metanie, priveghere, milostenie, dacă nu au de unde da etc.; însă pentru osteneala duhului nu sunt scutiţi, adică de sfânta rugăciune, cea dintotdeauna, şi de mulţumire către Dumnezeu pentru suferinţa pe care o au. După cum am zis, canonul celor bolnavi se poate schimba, nu însă şi obligaţia de a ierta, a se ruga şi a mulţumi neîncetat lui Dumnezeu pentru toate, căci prin aceasta se vor mântui.

Din cuvintele arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie