Ce inseamnă numele de „creștin” și ce îndatoriri decurg din el?
Ce inseamna sa te numesti si sa te fagaduiesti crestin?
Dupa cum oamenii stapanirii, pusi sa incaseze zilnic darile, daca li s-au adunat debite neincasate de pe mai multe zile, strang intr-o rubrica toate datoriile unui singur datornic si-i taie o chitanta pentru toate daca se intampla ca acesta sa faca rost de bani, tot asa am sa fac si eu cu cucernicia ta, frate Armoniu. Caci fiind dator sa-ti scriu mai des (intrucat la crestini fagaduinta inseamna datorie), acum as vrea sa suplinesc lipsa, nevoita de mine, a scrisorilor de pana acum, trimitandu-ti una atat de lunga incat sa poata fi socotita – in privinta literelor – egala cu toate cele ce au fost lipsa.
Ca sa nu intind degeaba povestea despre lungimea scrisorii, cred ca ar fi bine sa imitam, macar prin cuvantul scris, intalnirile noastre de altadata fata catre fata. Caci, de bunaseama, iti mai amintesti ca, de fiecare data cand aveam prilej sa stam de vorba impreuna, problemele ce ne preocupau erau meditatiile despre virtute si experientele din viata duhovniceasca, – tu replicand totdeauna cu competenta si neacceptand nimic daca nu era destul de bine argumentat, iar eu, ca mai in varsta, cautand de regula sa scot concluziile la care ducea sirul discutiilor.
Daca ar mai fi posibil si acum, ca si atunci, sa se dea ocazia intelepciunii tale de a lua cuvantul, nimic n-ar fi mai frumos! Castigul ar fi dublu pentru amandoi daca ne-am revedea (si ce-ar fi mai placut pentru mine in viata?), iar sub arcusul intelepciunii tale s-ar pune din nou in miscare batrana noastra chitara.
Ce inseamna numele de „crestin„ si ce indatoriri decurg din el?
Sunt sigur ca nu va fi fara de folos o astfel de cercetare. Pentru ca, daca ne-am seama de ceea ce se ascunde sub numele de crestin, atunci am avea un mai mare spor in viata duhovnicesca, silindu-ne cu adevarat sa facem din el ceea ce numim, adica o stradanie spre progres si desavarsire. Caci daca ar dori cineva sa se spuna doctor sau avocat, acela n-ar primi un astfel de titlu, riscand sa i se reproseze ca n-ar fi pregatit pentru asa ceva, ci ar dori cu adevarat sa poata respunde unor astfel de titluri, spre a nu fi invinuit de titulatura mincinoasa, dovedind ca intr-adevar e pregatit pentru ele.
Tot asa stau lucrurile si cu noi crestinii daca s-ar cerceta care este adevarata noastra chemare. Atunci n-am lua asupra-ne ceea ce nu suntem, ceea ce insasi numirea noastra nu ne-o spune, caci daca am indrazni sa o facem, am pati si noi ca si maimuta dintr-o poveste.
Se spune, adica, despre un comediant ambulant din Alexandria Egiptului ca a imblanzit si a dresat o maimuta sa se miste si sa danseze atat de frumos incat imita exact persoana care o insotea, mai ales ca era si imbracata de joc, iar cand au mai adaugat si acompaniament muzical, mladierea maimutei urma asa de bine ritmul melodiei incat, prin toate miscarile pe care le facea si le schita, dovedea ca le-ar executa in chip firesc, parca ar fi fost un om adevarat.
Vazand cat de captivat era publicul de noutatea privelistei, cativa tineri mai obraznici au strigat catre cei care priveau tinta la spectacol ca „maimuta-i tot maimuta!„ De aceea, in timp ce lumea striga si aplauda miscarile atat de cadentate ale acesteia, – oricat de legate de tact si de melodie ar fi fost ele – ei au aruncat asupra orchestrei si a cantaretilor tot felul de momeli, scotand intruna sunete care trezesc si atata instinctul acestui soi de animal si, ce sa vezi? Fara sa mai astepte nimic, cand a vazut migdale imprastiate pe jos inaintea muzicii, uitand de dans, de aplauze si de podoabele hainei, maimuta s-a aruncat pe ele si a adunat cu labele tot ce gasea, iar ca sa nu o mai impiedice nimic in implinirea poftei ei, si-a dat jos masca de pe bot si, lasand de o parte dresajul, zdrobia cojile si manca fructele cum numai maimutele obisnuiesc. In loc de aplauze si admiratie, s-a pornit o adevarata explozie de ras intre spectatori din pricina hidoseniei si caraghiozlacului in care aparea animalul dintre zdrentele mastii sale.
Dupa cum deci nu i-a fost de ajuns maimutei masca pe care si-a pus-o spre a fi crezuta ca este om, recapatandu-si firea, cand a auzit racnet de fiara, tot asa si cei ce nu si-au imbunatatit deplin firea lor prin credinta, la momelile diavolului, repede dovedesc ca sunt altceva decat ceea ce par. Caci in locul smochinei, al migdalei ori al altor ispite de acest fel, diavolul momeste pe om cu marirea desarta, cu fuga dupa ranguri, cu dorul dupa castig, dupa placeri, si cate altele de felul lor, imbiindu-ni-le ca pe niste strigate celor cu suflete de maimuta si care simuleaza crestinismul printr-o imitatie falsa, dar care, la vremuri de incercare, dovedesc in loc de intelepciune, de blandete ori de virtuti, numai o masca a lor. De aceea e de cea mai mare nevoie sa ne lamurim ce inseamna sa te numesti crestin: sa fii de fapt ceea ce-ti spune humele, iar nu, folosindu-l pe acesta drept pretext printr-o marturisire desarta, sa fii altceva la aratare, decat ceea ce esti in ascuns.
Sa examinam, asadar, mai intai ce inteles are cuvantul (crestinism). Poate ca oameni mai intelepti decat mine vor gasi imagini mai inalte si mai nobile care sa se potriveasca mai deplin vredniciei acestui cuvant. Dupa cate pricepem noi despre acest termen ar trebui spus urmatoarele:
In intelesul cel mai limpede si mai graitor, cuvantul „Hristos„ – de unde provine „crestinism„ – insemneaza imparat, caci, printr-o acceptiune deosebita Sfanta Scriptura tocmai prin aceasta expresie desemneaza vrednicia imparateasca – asa cum se ungeau imparatii. Deoarece insa, potrivit aceleiasi Scripturi, divinitatea nu poate fi inteleasa si exprimata in cuvinte, pentru ca depaseste orice putere de intelegere, a fost de lipsa ca purtatorii de Dumnezeu prooroci si apostoli sa ne indrume, parca ducandu-ne de mana, in duh sfant, la intelegerea fiintei nematerialnice dumnezeirii tocmai prin mijlocirea acestor nume si notiuni imparatesti, conducandu-ne din una in alta spre notiuni adecvate si potrivite divinitatii, evidentiind astfel prin cuvantul „imparatesc„ ne gandim la cea mai inalta demnitate posibila.
In acelasi timp, ceea ce-i liber de orice patimi si e neatins de nici o rautate, se exprima prin cuvintele „virtuti„, fiecare din ele parandu-ne una mai inalta decat cealalta. In fond insa, ori ca o numim „dreptate„, ori „intelepciune„, „putere„ ori „adevar„, ori „viata„„mantuire„, „neschimbare„ ori „nemutare„ prin toate aceste cuvinte ne gandim la aceeasi fiinta sublima, care este si se numeste Hristos.
Sfântul Grigorie de Nyssa
