Biserica nu există ca să-l mângâie pe om pentru problemele lui cotidiene

Biserica noastră cinsteşte şi promovează evenimentul sfinţeniei. Sfântul este un eveniment istoric, este darul şi rodul Sfântu­lui Duh, este acela care-şi ridică de bună voie crucea sa umplându-se de harul Preasfântului Dumnezeu.

În Biserica noastră, sfânt nu este socotit cel nepăcătos sau cel desăvârşit moral, ci acela care a dobândit o legătură cu Dumnezeu, care L-a iu­bit pe Dumnezeu, s-a legat de El, şi Dumnezeu a devenit centrul vieţii lui.

Biserica nu există ca să-l mângâie pe om pentru problemele lui cotidiene. Biserica nu există ca spaţiu al certificării virtuţii noastre, Biserica nu există ca să satisfacă promovarea şi recunoaşterea noastră socială, ci există ca spaţiu al vieţii, ca spaţiu al libertăţii, ca spaţiu al dra­gostei, ca spaţiu al relaţiei cu Dumnezeu, şi prin Dumnezeu cu fiecare om.

Sfinţenia este o invitaţie provocatoare către fiecare dintre noi. Nu am venit la existenţă ca să facem o familie şi apoi să murim fără să fi fost avuţi în vedere de Dumnezeu. Taina vieţii pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu este o invitaţie la sfinţenie, adică la unirea cu Dumnezeu. Este o invitaţie la a bănui [a medita, a reflecta] pentru ce motiv trăim.

Este o invitaţie să înţelegem că viaţa este cel mai mare dar al Iubirii dumnezeieşti. Prin urmare, cea dintâi grijă a noastră este aceea de a face să corespundă acest eveniment al existenţei biolo­gice cu faptul de a afla adevărata viaţă, care este Dumnezeu Însuşi.

În consecinţă este nevoie să ne restabilim existenţa noastră, să ne restabilim viaţa noastră în întregime, nu numai în Biserică, ci şi în afara ei. Anume în familia noastră, la serviciul nostru, în viaţa noastră de zi cu zi, aşa cum o avem or­ganizată, cu ce scop, cu ce perspectivă. Care este esenţa ei, sensul ei, centrul ei[?] Aceasta este o lă­murire fundamentală pe care suntem datori să o facem cu noi înşine.

Pentru că, dacă la Biserică venim în mod me­canic, formal, ca să ne împlinim anumite obligaţii, poate şi pentru a-L îmblânzi pe Dumnezeu, ast­fel încât să slujească mai bine planurilor noas­tre cotidiene, aceasta este o mare înşelare. Nu [pentru] aceasta este Biserica. Biserica este [ca] să aflu bucu­rie, [acea] bucurie pe care nu poate să mi-o fure nimeni. Biserica există pentru ca moartea să fie biruită, să fie depăşită, şi pentru ca să intrăm în bucu­ria veşniciei, care de acum „în oglindă” o gus­tăm. Astfel aflăm mângâierea că moartea a fost biruită. Din această perspectivă, lucrurile curgă­toare se retrag. Printre ele şi întristările, care de acum se înşiruie şi ele în parcursul spre veşnicie. Deoarece în spatele fiecărei întristări se află fri­ca de moarte, frica de efemer, de trecător, drept pentru care şi aceasta contribuie la pocăinţă.

Este nevoie să contractăm un asemenea fel de legătură cu Dumnezeu, încât să devenim părtaşi Învierii lui Hristos. Să înţelegem că nu stăpâneşte moartea şi, prin urmare, nicio întris­tare şi nicio mâhnire nu ar putea să ne păgubeas­că în afară de una: despărţirea de Hristos.

Însă cum putem contracta o legătură cu Dumnezeu? Cum putem să nu ne despărţim de El? Înainte de toate trebuie să luăm în serios viaţa noastră. Să nu fie concentrată numai pe efemerul care nu are scop şi esenţă. Să căutăm Adevărul, să-L căutăm cu râvnă pe Hristos, să-L iubim.

Iubirea lui Hristos este şi căutarea Lui. Iu­bire a lui Hristos poate să fie necunoaşterea Lui, dar dorirea Lui. Absenţa Lui, dar şi aşteptarea Lui pentru că vrem să devină Stăpânul vieţii noastre. Aceasta este dragostea lui Hristos.

Dragostea lucrătoare a lui Hristos, această înteţire a inimii noastre pentru El, există într-o măsură foarte mică înlăuntrul nostru, să nu ne înşelăm! Însă aşteptarea adevărului, aşteptarea lui Hristos, este semnul iubirii pentru El. Aşadar, să ne organizăm viaţa noastră într-un asemenea mod, astfel încât să fie orientată spre aşteptarea lui Hristos.

Un alt element este acela de a înţelege că aş­teptarea cu nădejde a lui Hristos este pentru toţi. Nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru păcătoşi. De altfel, măsura păcătoşeniei nu se judecă după criterii exterioare, care sunt doar simptome, ci se judecă după procentul doririi noastre pentru ade­văr, pentru Hristos. Fără dorirea lui Hristos vor veni şi desigur vor stăpâni simptomele, păcatele. Cu dorul pentru Hristos va începe omul să-şi organizeze astfel viaţa sa, într-un asemenea mod încât să nu fie atacată această aşteptare a relaţiei lui cu El. Prin urmare, şi măsura păcătoşeniei noastre se judecă după cât aşteptăm şi cât ne sprijinim pe adevăr şi pe Hristos.

Un alt criteriu este dispoziţia inimii noastre. Şi cel mai păcătos om, cel mai josnic, are dreptul la dorirea lui Hristos. Inima are totdeauna nă­dejdi, dacă omul nu a plecat din această viaţă. Prin urmare, al treilea si cel mai de temelie criteriu este să respingem deznădejdea, adică faptul că aceste stări nu sunt pentru noi. Pentru noi este inima arzândă care-L vrea pe Hristos.

„Am familie”, ar putea spune cineva, „sunt căsătorit”. Prin căsătorie ar trebui să găseşti această posibilitate a simţirii, a întâlnirii şi a că­utării lui Hristos. Aşadar, prin faptul de a trăi în numele lui Hristos şi nu al propriei tale valori şi al propriei dreptăţi. Să fii mărinimos în fami­lia ta, îngăduitor, blând, să-l asculţi pe tovarăşul tău de viaţă şi pe copiii tăi. Să nu trăieşti risi­pind fără măsură timpul tău, ci fiecare mişcare a ta, fiecare cuvânt al tău să-l masori după cât îl cinsteşti sau îl ofensezi pe celălalt. Toate acestea în numele lui Hristos.

Aceasta nu cere o mare cantitate de timp, nu cere rugăciuni îndelungate, cere însă dispoziţia sufletului. Dispoziţia sufletului împuterniceşte omul, în directă dependenţă de cât aşteptăm de la Acela, sau de la noi înşine.

Dorirea noastră pentru Hristos să nu fie în­locuită de nerozia cotidiană, care la final ajun­ge să fie nebunie. Aşadar, ne ocupăm continuu cu problemele noastre familiale şi cotidiene. Ne vom ocupa cu siguranţă de ele, dar într-un ase­menea mod, încât să fie prezent Hristos, să fie împreună cu noi. Lucrurile cotidiene să nu fie potrivnice lui Hristos, ci să fie posibilităţi către Hristos, după măsura inimii noastre. Este de-a dreptul prostesc să spunem: „Eu am grijile vieţii, nu pot să am gândul la Hristos”.

Nu putem să despărţim vreo parte a vieţii noastre de Hristos, chiar şi pe cea mai materială. Pe toate le-a sfinţit, iar noi trebuie să aflăm prezenţa Lui şi într-acestea. Astfel, se va întâm­pla ceea ce trebuie. Să nu deznădăjduim, să avem aşteptarea Lui şi să slujim unitatea, împăcarea şi dragostea, mai întâi în spaţiul nostru intim, în familia noastră, şi apoi, după ce ne-am educat, şi faţă de ceilalţi oameni.

Arhimandrit Varnava Iankos