Aveți ca roade sfințenia, iar ca țel viața veșnică
Telul nostru este viata eterna, potrivit cuvintelor apostolului, care spune: „Aveti ca roade sfintenia, iar ca tel viata vesnica”. Mijlocul este, deci, curatia inimii, sfintenia, fara de care nu putem ajunge la scopul ultim propus, adica la viata vesnica. Despre acest mijloc invatandu-ne, acelasi fericit apostol a folosit cuvinte care exprima un scop aprobat, zicand astfel: „Uitand de cele ce sunt in urma mea, dar straduindu-ma catre cele ce sunt inainte, tintesc catre ceea ce este harazit, catre rasplata fagaduita de Domnul”.
Cand spunem: imi urmaresc scopul apropiat, adica urmaresc ceea ce-mi este destinat, este ca si cum am spune: uit de cele ce-mi erau harazite mai inainte, adica de viciile omului anterior, ma grabesc sa ajung la rasplata cununii ceresti. Trebuie sa ne dam toate ostenelile, pentru a indeplini tot ceea ce conduce la curatia inimii si sa ne ferim de ceea ce ne indeparteaza de aceasta tinta, adica de tot ceea ce este primejdios si vatamator.
Caci pentru aceasta muncim si suferim, pentru aceasta lasam parintii, patria, demnitatile, bogatiile si dispretuim toate placerile lumii acesteia, ca sa dobandim, pe veci, curatia inimii.
Catre aceasta destinatie se indreapta faptele noastre, cu gandul de a o indeplini mai bine. Daca aceasta nu este bine intiparita inaintea ochilor, nu numai ca toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fara rost, dar chiar ni se vor imprastia gandurile si preocuparile in directii diferite si potrivnice. Trebuia sa aiba fiecare bine intiparit in minte sa nu-si abata in fiecare ceas si moment gandurile de la scopul propus, sa nu le lase sa se schimbe fara intrerupere dintr-o directie in alta. (…)
Dar suntem datori sa stim incotro trebuie sa ne fie incordate gandurile, in ce directie trebuie sa ne indreptam privirea sufletului nostru. Sa se bucure mintea cand poate dobandi acest lucru si sa simta durere atunci cand rataceste in alta parte, sa suspine ori de cate ori se surprinde ca i-a alunecat privirea in alta parte, sa considere usuratatea si decaderea despartire de contemplatia fata de Hristos.
Ori de cate ori a deviat – cat de cat – privirea noastra, intorcandu-ne iarasi ochii mintii catre El, sa asezam din nou pe linia cea dreapta cugetul nostru. Toate se petrec in adancul sufletului nostru, in care diavolul si viciile nu trebuie sa-si gaseasca salas. In noi trebuie intemeiata Imparatia lui Dumnezeu, precum zice evanghelistul: „Imparatia lui Dumnezeu nu va veni din afara si nu vor zice: «iata este aici, sau iata este acolo»; amin zic voua, ca imparatia lui Dumnezeu este in voi”. Iar in noi nu poate fi altceva decat cunoasterea sau necunoasterea adevarului, dragostea de vicii sau de virtuti, prin care pregatim in inimile noastre scaun de imparatie diavolului sau lui Hristos.
Cum este imparatia Acestuia arata apostolul, zicand astfel: „Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare sau bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”. Asadar, daca imparatia lui Dumnezeu este in noi si daca aceasta imparatie a lui Dumnezeu este dreptate, pace si bucurie, inseamna ca acela care traieste in acestea este in imparatia lui Dumnezeu si, dimpotriva, cei ce traiesc in nedreptate, dezbinare si tristetea aducatoare de moarte se gasesc in imparatia diavolului si in iadul mortii. Prin aceste aratari se deosebeste imparatia lui Dumnezeu de cea a diavolului. (…)
De aceea omul, cata vreme traieste in acest trup, va sti ca trebuie sa se socoteasca in slujba acelei Imparatii, careia i s-a dedicat ca partas si slujitor in aceasta viata, sigur fiind ca in vesnicie va fi insotitor al Celui pe Care L-a ales sa-L aiba stapan si, totodata, tovaras, potrivit invataturii Domnului, Care zice: „Daca-Mi slujeste cineva sa Ma urmeze, si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu”. Precum imparatia diavolului se capata prin practicarea viciilor, la fel Imparatia lui Dumnezeu se dobandeste prin exercitiul virtutilor, curatia inimii si stiinta duhovniceasca.
Sfântul Ioan Casian
