Arătare trebuincioasă şi prea frumoasă despre cele şapte fapte trupeşti

Cea dintîi este liniştea (isihia), sau petrecerea neîmprăştiată, ferită de orice grijă a vieţii, ca astfel omul să poată, prin depărtarea de oameni şi de împrăştieri, să fugă de zgomot şi de cel ce umblă răcnind ca un leu căutînd pe cineva să înghită 88, prin întîlnirile şi grijile vieţii; şi ca să aibă o singură grijă : cum să placă lui Dumnezeu, şi să-şi facă sufletul neosîndit în ceasul morţii ; şi ca să afle cu toată sârguinţa lucrările furişe ale dracilor şi greşelile cele ce întrec nisipul mării şi sunt neştiute de cei mulţi, ca un praf subţire. Căci plângându-le pe acestea, se întristează de firea omenească, dar e mângâiat de Dumnezeu, ca unul ce a ajuns să-şi dea seama de sine. E mângâiat că a ajuns să vadă cele pe care n-a nădăjduit să le vadă, când petrecea afară de chilie. Şi cunoscându-şi neputinţa sa şi puterea lui Dumnezeu, se teme şi nădăjduieşte. Se teme ca nu cumva, îndrăznind, din neştiinţă, să cadă. Nădăjduieşte ca unul ce, neuitând de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-şi pierde nădejdea, orice i s-ar întîmpla.

A doua este postul cu măsură, sau a mânca o dată pe zi şi a nu se sătura. Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate modeste, care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le pofteşte sufletul, decât dacă nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul să biruiască lăcomia pântecelui, nesăturarea şi pofta şi să rămână neîmprăştiat ; totodată, ca să nu respingă vreun fel, lepădând în chip rău, cele ce au fost făcute de Dumnezeu bune foarte, nici să înghită toate deodată, fără înfrânare şi cu voluptate, ci mâncând în fiecare zi câte un singur fel de mâncare, să se folosească de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la nimic, cum fac blestemaţii de eretici, ca de ceva rău. Iar vinul, după vreme, căci la bătrâneţe, la neputinţă şi la frig e foarte folositor. Dar şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la vreme de sănătate, e mai bună apa, dar şi aceasta cât se poate de puţină. Căci setea e mai bună decît toate faptele trupeşti.

Omul duhovnicesc trăieşte continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conştiinţa păcatelor sale şi între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv nici uneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.

A treia este privegherea cu măsură, adică a avea jumătate noapte pentru somn, iar jumătate pentru psalmodie şi rugăciune, pentru suspine şi lacrimi. Aceasta pentru că prin postul şi privegherea cu măsură, trupul să se facă supus sufletului, sănătos şi gata spre tot lucrul bun, iar sufletul să capete bărbăţie şi luminare, ca să vadă şi să facă cele cuvenite.

A patra este psalmodia sau rugăciunea trupească prin psalmi şi îngenunchieri, ca să se ostenească trupul şi să se smerească sufletul, ca să fugă vrăjmaşii noştri draci şi să se apropie prietenii noştri îngeri şi să cunoască omul de unde primeşte ajutor, ca nu cumva să se mândrească din neştiinţă, socotind că lucrările sunt ale sale, şi să fie părăsit de Dumnezeu, ca să-şi cunoască neputinţa sa.

A cincea este rugăciunea duhovnicească făcută cu mintea, care se fereşte de orice gând. Stând mintea în cele zise şi căzând la Dumnezeu cu frângeri negrăite, cere să se facă numai voia dumnezeiască întru toate faptele şi cugetările sale, neprimind niciun gând sau figură, sau culoare, sau lumină, sau foc, sau peste tot altceva. Şi ca una ce priveşte numai la Dumnezeu şi vorbeşte numai cu El, a ajuns fără formă, fără culoare şi fără figură. Căci aceasta este rugăciunea curată, ce se cade să o aibă cel lucrător. Iar celui contemplativ i se cuvin altele mai mari decât acestea. A şasea este citirea cuvintelor şi vieţilor Părinţilor nedându-şi auzul dogmelor străine sau altor învăţături, mai ales celor eretice. Aceasta pentru a învăţa din dumnezeieştile Scripturi şi din dreapta socoteală a Părinţilor, cum să biruiască patimile şi să dobândească virtuţile ; şi ca să se umple mintea lui de cuvintele Duhului Sfânt şi să uite cuvintele şi gândurile necuviincioase de mai înainte, pe care le-a auzit fiind afară de chilie ; şi ca prin multa convorbire a rugăciunii şi citirii, să ajungă să aibă cugetări bune. De fapt rugăciunea e ajutată de citirea în linişte, şi citirea, de rugăciunea curată, când cineva ia aminte la cele spuse şi nu citeşte sau cântă în fugă. Altfel nu poate cuprinde cum trebuie înţelesul lor, din pricina întunericului patimilor. Pe lîngă aceasta adeseori rătăcim prin închipuirea de sine. Mai ales păţesc aceasta cei ce-şi închipuie că au înţelepciunea lumii acesteia, neştiind că avem nevoie de cunoştinţa prin făptuire, ca să înţelegem acestea. Şi cel ce vrea să înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu nu trebuie să se folosească numai de auzire. Pentru că altceva este auzirea şi altceva fapta. Căci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva meşteşugar, ci câştigă deprinderea meşteşugului lucrând şi văzând şi multe greşind şi îndreptându-se de cei iscusiţi prin răbdare şi prin tăierea voilor sale şi după vreme îndelungată, aşa şi cunoştinţa duhovnicească nu se naşte numai din cugetare, ci se dă de Dumnezeu după har celor smeriţi la cuget. Că cel ce citeşte Scripturile pare să le cunoască în parte, nu e de mirare, mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoştinţa lui Dumnezeu, ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoştinţă. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunoştinţă de Dumnezeu, ca şi proorocii, dar el încă nu. Drept aceea şi eu, culegând de asemenea din dumnezeieştile Scripturi, şi neînvrednicindu-mă să aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau om, de la cei ce le-au văzut pe acestea.

A șaptea este întrebarea celor experimentaţi, despre orice cuvânt sau faptă, ca nu cumva din necercare, sau din plăcerea de sine, înţelegând şi făcând cineva unele în locul altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul.

Petru Damaschin, Filocalia, vol.V, Editura și Tipografia Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxa, București, 1976