Acesta este semnul sporirii omului, prin ajutorul lui Dumnezeu

Fiindcă în predicile cele mai dinainte am vorbit despre felurile ispitelor şi despre pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să ne ispitim, spre folosul şi mântuirea sufletelor noastre, de data aceasta m-am gândit să vorbim despre ispitele celor smeriţi şi ale celor mândri. Din cele ce urmează vom înţelege clar că Preabunul Dumnezeu nu îngăduie a se ispiti toţi oamenii la fel, ci cu mare deosebire şi felurime, după a Sa negrăită şi neajunsă de minte înţelepciune. Vom vedea că asupra celor smeriţi şi blânzi şi care îşi cunosc bine neputinţa şi nimicnicia lor, Preabunul şi Preaînţeleptul Dumnezeu nu sloboade asupra lor ispite şi necazuri prea mari. Iar asupra celor mândri, trufaşi şi smeriţi, Dumnezeu îngăduie a le veni ispite şi necazuri mari şi grele, care de multe ori sunt mai presus de hotarele răbdării lor. Şi aceasta o face El cu mare înţelepciune şi iconomie, spre a-i aduce pe ei întru smerenie şi umilinţă, pentru a-şi cunoaşte neputinţa şi nimicnicia lor pe acest pământ şi a veni toţi la calea cea sfântă a mântuirii.

Despre acest adevăr ne spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul următoarele: “Ispitele ce se fac asupra celor smeriţi de la toiagul cel duhovnicesc, spre sporirea şi creşterea sufletului sunt acestea: lenevirea, greutatea trupului, slăbănogirea mădularelor, trândăvirea, tulburarea minţii, părerea neputinţei trupeşti, împuţinarea nădejdii, întunecarea gândurilor, lipsirea ajutorului omenesc, lipsa celor de trebuinţă trupeşti şi cele asemenea acestora. Din ispitele acestea omul câştigă suflet părăsit şi neajutorat şi inimă zdrobită întru smerenie multă. Prin acestea se ispiteşte cineva ca să vină spre dorirea Celui ce l-a zidit. Cu acestea sunt amestecate mângâierile şi năpădirile, lumina şi întunericul, războaiele şi sprijinirile şi, în scurt a zice, strâmtorarea şi răsfâţarea. Şi acesta este semnul sporirii omului, prin ajutorul lui Dumnezeu.

Iar ispitele ce se fac prin îngăduinţa lui Dumnezeu asupra celor mândri, care fără de ruşine se înalţă înaintea lui Dumnezeu, sunt acestea: ispitele cele arătate ale diavolilor şi care sunt mai presus de hotarul puterii sufletului, lipsirea puterii de înţelepciune ce este întru dânşii, simţirea iute a cugetării curviei, care se sloboade asupra lor spre smerenia înălţării lor, a se mânia degrab, a voi să-şi alcătuiască şi să-şi facă voia sa, a se prici întru cuvinte, a certa pe alţii, a se certa apoi şi pe ei, pentru aceasta defâimându-se şi mâhnindu-se în inimile lor; a avea desăvârşită înţelepciune a minţii, a avea gânduri de hulă asupra numelui lui Dumnezeu, a avea înţelegeri nebune pline de râs, iar mai ales de plâns, a fi defăimaţi de oameni şi cinstea lor a fi pierdută, a li se face ruşine şi ocară de la draci prin multe chipuri, în ascuns şi pe faţă, poftă de a se amesteca împreună şi a petrece cu lumea; a grăi şi a bârfi nebuneşte totdeauna, a afla întru sineşi înnoire de-a pururea mincinoasă şi proorocie de la diavoli şi a făgădui multe, mai presus de puterea lor. Acestea sunt ispitele sufleteşti.

Iar întru cele trupeşti li se întâmplă acestea: întâmplări dureroase de care nu mai pot scăpa, întâmplări de-a pururea de la oameni răi şi fără de Dumnezeu; cad în mâinile unor oameni care îi necăjesc pe ei, inima lor mereu se porneşte să cadă din frica lui Dumnezeu, fără pricină şi neaşteptat de multe ori de năpraznică; au căderi mari de pe stânci, de la locuri înalte, sau pătimesc alte asemenea acestora spre zdrobirea trupului şi a sufletului lor. Sunt lipsiţi de ajutorul celor ce sprijinesc inima din dumnezeiasca putere şi de nădejdea credinţei lor şi, a zice în scurt, toate câte sunt cu neputinţă şi mai presus de putere se duc asupra lor, împreunându-se cu slăbiciunile lor.

Acestea toate, câte s-au înşirat aici, sunt chipurile ispitelor mândriei, însă să arătăm şi începutul acestora în om; când cineva începe a se avea pe sine înţelept în ochii săi. Din aceasta se prefac şi se schimbă întru acel om în toate relele acestea, după măsura şi primirea de către el a unor gânduri ca acestea ale mândriei. Deci din chipurile ispitelor noastre trebuie a ne pricepe subţirătăţile (ispitele subţiri, fine) minţilor noastre. Iar de am vedea vreunele din ispitele acestea amestecate cu cele mai înainte zise, să cunoaştem că după măsura în care le avem pe acestea, pe atât şi mândria s-a ivit în noi” (Sfântul Isaac Şirul, Op. cit., Cuv. 46, p. 230-231).

Iată cât de felurite sunt ispitele, care vin cu îngăduinţa lui Dumnezeu isupra noastră, atunci când nu ne vom cunoaşte neputinţa şi nimicnicia noastră şi când nu ne vom smeri din toată inima, în tot locul şi timpul, în faţa lui Dumnezeu. Eu păcătosul ca cel ce pururea mă aflu plin de mândrie şi orb în a cunoaşte şi a mă împotrivi la aceste ispite ale mândriei, spre a scăpa cândva din robia lor, am voit totuşi a le însemna pe ele aici – nu din cunoaşterea şi iscusinţa proprie, de care cu totul sunt săraci – ci din învăţăturile cele pline de filozofie duhovnicească ale acestui sfânt Părinte Isaac Sirul, care întru iscusinţa minţii sale celei sfinte, prin linişte şi rugăciune curată le-a cunoscut şi ni le-a lăsat nouă spre folosul de obşte. Aceste însemnări de aici, de le va citi cineva cu luare-aminte, îndată singur îşi va cunoaşte din mişcările minţii sale cele de fiecare minut, dacă se ispiteşte în rânduiala celor smeriţi cugetători sau vieţuieşte în hotarul ispitelor celor mândri. Şi aşa, cu frică de Dumnezeu, ferindu-se şi de unele şi de altele, se va sili spre îndreptare.

Dar chiar dacă şi prin unele şi prin altele ne ispitim, nu trebuie a ne descuraja, ştiind că Dumnezeul nostru nu voieşte nicidecum moartea păcătosului. Cât mai suntem în stadionul acestei vieţi, prin rugăciunea cea stăruitoare şi prin pocăinţa cea adevărată, ajutaţi fiind de mila şi darul lui Dumnezeu, putem a ne îndrepta viaţa şi a ne mântui sufletele noastre. Căci Dumnezeul nostru Cel Bun şi Atotputernic, dacă vom cere din inimă ajutorul Său, ne va scoate pe noi cei ferecaţi în obezile ispitelor şi ale patimilor şi nu va ruşina pe niciunul din cei ce-L cheamă pe El întru adevăr. AMIN!

Arhimandrit Cleopa Ilie, Urcuș spre înviere