Dumnezeu nu se supără că este insultat, ci se supără că tu eşti cel care-L insulţi şi că te porţi ca un om beat…

Dara-ar Dumnezeu să ne aprindem şi noi tot atât de mult de dragoste de Dumnezeu cât de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi! Focul dragostei lui Dumnezeu caută numai prilejul; dacă-i dai prilej să scânteieze puţin, aprinzi întreaga flacără a binefăcătoarei Sale dragoste. Dumnezeu nu se supără că este insultat, ci se supără că tu eşti cel care-L insulţi şi că te porţi ca un om beat… Dacă noi, răi fiind, suferim când ne insultă copiii noştri, cu mult mai mult Dumnezeu, Care nici nu poate fi insultat! Dacă noi ne purtăm aşa, noi care avem o iubire firească, apoi cu mult mai mult Dumnezeu, care are o iubire suprafirească. „Chiar de şi-ar uita femeia rodul pântecelui ei, spune Domnul, Eu nu te voi uita! (Miheia)”. Să ne apropiem, aşadar, de El şi să-I spunem: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Să ne apropiem de Dumnezeu cu timp şi fără timp; dar, mai bine spus, niciodată nu te apropii fără timp; fără timp este când nu te apropii de El mereu. Totdeauna este cu timp să ceri de la Cel Ce doreşte să-ţi dea. După cum niciodată nu-i fără timp să respiri, tot aşa nu-i fără timp să ceri de la Dumnezeu; să nu ceri este fără timp. Şi după cum avem totdeauna trebuinţă de respiraţie, tot aşa avem totdeauna trebuinţă de ajutorul Lui. Dacă vrem, îl atragem cu uşurinţă lângă noi. Profetul, vrând să ne arate că Dumnezeu este totdeauna gata să ne facă bine, spune: „Gata ca zorile îl vom găsi (Osea)”.

Ori de câte ori ne apropiem de El, Il vedem că aşteaptă cererile noastre. Iar dacă nu scoatem nimic din izvorul cel pururea curgător al binefacerilor Sale, a noastră e întreaga vină. Învinuirea aceasta o aducea şi iudeilor, spunându-le: „Iar mila Mea ca norul cel de dimineaţă şi ca rouă din zori se trece”. Cu alte cuvinte Dumnezeu spune aşa: „V-am dat toate bunătăţile Mele! Dar voi, prin marea voastră răutate, aţi pus stavilă nespusei Mele dărnicii, aşa precum căldura soarelui risipeşte şi norul cel de dimineaţă şi rouă cea din zori”. Şi acesta-i iarăşi un semn al purtării Sale de grijă. Cînd vede că suntem nevrednici de binefacerile Lui nu ne mai face bine, ca să nu ajungem trândavi. Dacă, însă, ne schimbăm puţin, atât cât să recunoaştem că am păcătuit, îşi revarsă peste noi binefacerile Sale cu mai multă bogăţie decât izvoarele apele lor şi ne scaldă cu darurile Sale cu mai multă dărnicie decât scaldă marea ţărmurile sale. Cu cât primim mai mult cu atât se bucură mai mult. Aceasta Il face să dea şi mai mult. Că Dumnezeu socoteşte mântuirea noastră propria Sa bogăţie şi o dă din belşug celor ce o cer. Acest lucru l-a arătat şi Pavel prin cuvintele: “îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă”. Se mânie atunci când nu-I cerem; ne întoarce spatele atunci când nu-L rugăm. Pentru asta a sărăcit, ca să ne îmbogăţească; pentru asta a suferit patimile, ca să ne îndemne să-I cerem.

Să nu ne pierdem, dar, nădejdea, ci, pentru că avem atâtea prilejuri şi atît de bune nădejdi, chiar dacă am păcătui în fiecare zi, să ne apropiem de el, rugându-L, implorându-L, cerându-I iertare de păcate. Aşa vom pune capăt păcatelor, vom pune pe fugă pe diavol, vom atrage asupra noastră iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi vom dobândi bunătăţile ce vor să fie, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1994