Să te socoţi mai păcătos decât oricare om

Mintea ta s-o ai pururea înaintea lui Dumnezeu, fie că dormi sau priveghezi, că mănânci sau că stai de vorbă, că te îndeletniceşti cu rucodelia sau faci altceva, după cuvântul: Pururea am avut pe Domnul înaintea mea (Ps. 15, 8); dar totodată să te socoţi mai păcătos decât oricare om. Necontenita aducere aminte de Dumnezeu luminează mintea asemenea unei raze, şi cu cât vei petrece mai mult în ea cu luare-aminte şi cuget trezvitor, cu osteneală şi lacrimi, cu atât se va curaţi mai mult mintea ta; cu cât se va curaţi mai mult, cu atât se va lumina mai mult; cu cât se va lumina mai mult, cu atât se va face mai asemănătoare lui Dumnezeu, luminând şi deosebind binele de rău. Totuşi, frate, este nevoie de osteneală şi de ajutorul lui Dumnezeu ca această aducere aminte să se sălăşluiască în sufletul tău şi să îl lumineze precum luminează luna întunericul nopţii. Se cuvine a lua aminte la bântuirile slavei deşarte şi părerii de sine, spre a nu osândi pe cineva când face vreun lucru necuvenit – căci demonii, văzând că sufletul, prin sălăşluirea harului şi aşezarea cea paşnică, a lepădat deşertăciunile şi patimile, au obiceiul să năvălească asupra lui cu asemenea bântuiri; însă ajutorul e de la Domnul. Să plângi ziua şi noaptea, şi să nu te saturi de lacrimi. Ia seama să nu pierzi mângâierea şi umilirea lăuntrică visând că le ai din ostenelile tale, iar nu din harul lui Dumnezeu, îndată ce vei cugeta astfel, ele se vor lua de la tine. Mult le vei căuta după aceea în sufletul tău şi nu le vei găsi, câtă vreme nu îţi vei da seama că ai pierdut acest dar însuşindu-ţi lucru străin. Ci, Doamne! Să nu ne fie nouă a ne lipsi de harul Tău! Totuşi, frate, de ţi se va şi întâmpla asemenea nevoie, aruncă la Domnul neputinţa ta şi, sculându-te, tinde ochii tăi către Dânsul şi roagă-te Lui, grăind astfel: „Doamne! Miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi trimite-mi mie harul Tău, şi nu îngădui să fiu ispitit mai mult decât puterea mea.
Vezi, Doamne, în ce slăbănogire şi în ce întuneric de gânduri m-au aruncat păcatele mele!
Dacă voi zice că de la demoni am pătimit, că de la ei am pătimit asemenea lipsire de mângâierea Ta, voi minţi – că Tu ştii, Doamne, că cei ce plinesc cu osârdie voia Ta întru totul le stau împotrivă cu bărbăţie. Iar eu, plinind voia lor întru totul, cum pot spune că sunt ispitit de ei?” – Aşadar, nu lăsa rugăciunea nici măcar un ceas, cât este suflare în tine, şi ea te va ridica degrab, cu împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Patericul Lavrei Sfântul Sava, Schitul Românesc Lacu Sfântul Munte Athos, 2000