Iubirea e dumnezeiască

Iubirea e dumnezeiască. „Dumnezeu este iubire” (Ioan IV, 8). Exis­tenta in iubire, Dumnezeu este totodata viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine. In doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, „Chipul” Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si, in Duhul Sfant, Care este „Sanul” iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iu­birii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca „binele se re­varsa”, cum spun Parintii; se revarsa haric. Duhul Sfant care este „Sa­nul Tatalui”, in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata da­tator al fapturilor (Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fe­cioarei Maria „cea plina de har”, Preacurata Maica, din care Fiul se naste din iubire pentru noi ; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne renaste pe noi toti pentru a fi „stramutati in im­paratia Fiului iubirii Sale” (Col. I, 13). – „Ca o roada a trupului, prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea”, preama­reste Biserica (Antifon Glas 3).