Atunci când tu însuți nu vrei să afli că ai păcătuit, pentru care greșeli te rogi la Dumnezeu?

Pentru a-i mărturisi duhovnicului că am păcătuit, trebuie să cunoaștem păcatul nostru. Însă cum dobândim această cunoaștere? Prin cunoașterea voii lui Dumnezeu și cercetarea continuă a sinelui nostru în lumina legii dumnezeiești. Cel care nu cunoaște legea dumnezeiască – sau o cunoaște, dar nu se cercetează sistematic pe sine – crede că nu e vinovat de ceva important și nu se pocăiește. Sfântul Ioan Gură de Aur spune. ”Nu socoti neînsemnate păcatele tale, ci adună-le pe toate și scrie-le… Să le cercetăm pe toate cu luare-aminte și atunci vom constata că suntem responsabili de multe păcate”. Dacă lipsește conștientizarea păcatelor, ”cum Îl vom ruga pe Dumnezeu și vom cere iertare acestora?… Atunci când tu însuți nu vrei să afli că ai păcătuit, pentru care greșeli te rogi la Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le cunoști?”

Pentru a cunoaște păcatele noastre și a ne pocăi, Dumnezeu a sădit în noi conștiința, care este glasul Lui în noi. Este un fel de tribunal care ne judecă înainte de a ne judeca Dumnezeu. Domnul Cel iubitor de oameni, ”atunci când l-a creat pe om, a sădit în el conștiința ca acuzator perseverenr care nu poate greși, nici amăgi. Și chiar dacă omul care a păcătuit poate scăpa de cercetarea tuturor celorlalți,… de acest acuzator nu poate scăpa”.

Conștiința este un dar al proniei lui Dumnezeu. ”Dacă nu trebuia să dăm socoteală pentru păcatele noastre la Judecata de Apoi, Dumnezeu n-ar fi sădit înlăuntrul nostru tribunal. Dar și aceasta este o dovadă a iubirii Lui de oameni. Întrucât atunci ne va cere socoteală pentru păcatele noastre, a pus în noi acest judecător nepărtinitor, încât el, judecându-ne aici pentru păcatele noastre și îndreptându-le, să ne izbăvească de Judecata de Apoi”. De aceea, ”fiecare dintre noi să pătrundă în conștiința lui și, după ce-și va desfășura viața și va cerceta cu luare-aminte toate greșelile pe care le-a săvârșit, să-și învinovățească sufletul care le-a făcut… Să se pedepsească prin osândire de sine, prin pocăință sinceră, prin lacrimi, prin spovedanie, prin post și milostenie, prin înfrânare și iubire, pentru a putea în orice chip, după ce stârpim aici toate păcatele, să plecăm cu îndrăzneală la ceruri”.

De multe ori mergem să ne spovedim și nu avem să-i spunem nimic duhovnicului. Asta arată că nu cercetăm sinele nostru. Atunci când ne pregătim pentru Sfânta Spovedanie, să dedicăm un timp pentru a cerceta parcursul nostru duhovnicesc de la ultima dată când ne-am spovedit. În baza poruncilor lui Dumnezeu, să ne cercetăm viața și să vedem păcatele noastre concrete.

Hristos a spus că prima și cea mai mare poruncă este porunca iubirii: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău… și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. După cuvintele lui Hristos, trebuie să cercetăm parcursul nostru pe trei linii principale: relația noastră cu Dumnezeu, relația noastră cu semenii noștri și relația cu sinele nostru.

Cercetarea atentă a sinelui nostru ne va conduce la conștientizarea păcatelor și pocăință. În plus, ne va pregăti pentru mărturisirea păcatelor noastre în fața duhovnicului.

Ieromonahul Grigorie, Pocăința și spovedania, Ed. Egumenița, 2019