Trebuie să înţelegem că toate au ca sens pe Dumnezeu

Natura e făcută pentru conştiinţa omului şi ea îi cere omului, cu o muţenie grăitoare, să se folosească de ea cu înţelepciune.
„Dacă eşti om” – spune natura – „foloseşte-mă pentru înduhovnicirea ta. Nu mă folosi în mod meschin, ci cu folos, în mod productiv”.
Dacă înţelegem natura din jurul nostru o respectăm şi o respectăm – uimitor lucru! – pentru că e „raţionalitate plasticizată”. Ea e raţiune, raţiune sădită de Dumnezeu, pentru ca noi să avem conştiinţa că-I slujim lui Dumnezeu salvând şi respectând natura.
A salva o pădure înseamnă a avea conştiinţă. Înseamnă a-ţi păsa de prezentul tău dar, mai ales, de prezentul urmaşilor tăi.
Conştiinţa dreaptă are milă şi respect. E duioasă. Cine nu mai ştie să fie simplu, natural cu natura, să o respecte, nu mai ştie ce e normalitatea. Şi-a pierdut gustul pentru adevăr, pentru bine şi înoată într-o viaţă plină de valuri imense.
Trebuie să înţelegem că toate au ca sens pe Dumnezeu.
Nu ne e nimic indiferent!
Avem responsabilitate pentru tot ce există şi pentru tot ce suntem noi. Dacă „nu mai contează nimic” şi „nu mai contăm deloc” dar ne permitem să păcătuim, frazele noastre părut dramatice ne arată ca pe nişte farsori morali, ca pe unii care se mint pe ei înșiși crezând că îi mint pe alţii.
Creaţia îşi are sensul în om pentru că el o gândeşte, el o apreciază. El observă slava lui Dumnezeu în făpturi, faptul că Dumnezeu e minunat, absolut minunat în tot ceea ce face.
Niciodată nu pierdem ceva dacă fructificăm pierderea suferită pentru viaţa noastră duhovnicească. Cu alte cuvinte, tot ceea ce pierdem câştigăm, dacă gândim duhovnicește  lucrurile. Tot ceea ce pierdem, prin pocăinţă şi rugăciune înţelegem că e un beneficiu duhovnicesc pentru noi.
Dumnezeu ne cere un sacrificiu personal, o muncă personală pentru a pune în relief darurile primite de la El.
Dumnezeu ne cere răspunsul nostru afirmativ, „pecetea valorificatoare” a oboselii noastre.
Putem face din oboseală o expresie a iubirii. Oboseala devine iubire când a obosi înseamnă a muncii pentru bine, a muncii din iubire şi pentru iubire. Oboseala ca iubire dar şi ca încordare zilnică.
Vrei să-ţi iubeşti familia, oamenii şi munceşti pentru ei în meseria pe care o ai. Bineînţeles: o meserie cuviincioasă.
Dar ce te faci, când cineva câştigă bani din furturi, din înşelătorii, din prostituţie? Cum devin aceşti bani o valoare a iubirii?
Poate părea meschin, dar şi aceşti bani pot fi folosiţi în bine, de el, de ea sau de alţii…deşi nu învăţ pe nimeni la păcate.
Ce fac eu? Ce fac ei? Sunt întrebări cu multe explicaţii.
Oboseşti întrebându-te şi căutând răspunsuri…Dar problema de fond e să-i ajuţi, în mod real, pe oameni.
Viaţa ca o cruce: o temă evanghelică. Viaţa presupune faptul de a o trăi ortodox.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești II, Teologie pentru azi, București, 2011