Străpungerea inimii și pocăința sunt cele mai bune leacuri pentru tămăduirea omului

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea intregiei dintru-nceput. Caci numai atunci ii este cu putinta omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata fiinta sa si pe aproapele sau ca pe sine insusi, potrivit indoitei porunci a dragostei. Aceasta era starea omului in rai, in sufletul lui el nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, iar desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini. Insa acum omul este o faptura cazuta, cu mintea risipita in lumea zidita; el trebuie sa se intoarca in inima si sa-si regaseasca unitatea fiintei.

Insa iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta, care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai. Mintea ii este ingreuiata de instrainarea de tainicele si vastele intinderi ale adancului inimii. Omul se vadeste incapabil de lucrarea ziditoare a rugaciunii. Vaduvit de mangaierea rugaciunii si instrainat de Dumnezeu, omul se inaspreste si se salbaticeste. Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Strapungerea inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii pe care o resimte din pricina ca L-a tradat si L-a maniat pe Dumnezeu, Mantuitorul si Binefacatorul sau, ii alunga din minte toate gandurile rele. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii suni indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii. Sfintii obisnuiau sa se impotriveasca duhurilor necurate cu o rugaciune de osandire de sine, mai degraba decat cu un cuvant din Scriptura, osandirea de sine fiind un act de smerenie si, prin urmare, unul mai sigur. Fireste, Hristos, fiind fara de pacat, a certat duhul vrajmas cu autoritate, invocand Scriptura. Insa omul ranit de pacat este chinuit de slabiciuni ascunse, de care duhul rautatii se poate lesne folosi pentru a-l birui. De aceea ii va fi mai usor sa alunge energia diavoleasca daca va cauta adapost in rugaciunea smerita a osandirii de sine, considerandu-se vrednic de toata suferinta, chiar si de iad.

Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Inima lui va deveni o fortareata duhovniceasca si atunci omul va primi putere de la Domnul ca sa-l izgoneasca pe vrajmas cu rugaciunea. El va izbuti sa alunge gandurile rele printr-o singura chemare a Numelui lui Hristos, printr-o singura miscare a duhului. Insa unirea mintii cu inima este mai cu seama rodul pocaintei. Cu cat este mai adanca pocainta, cu atat mai mare este ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima. Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incearca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima.

Nenumaratele suferinte ale omului sunt urmarea necontenitei lui instrainari de bunul Dumnezeu. Din pricina caderii omului in pacat, intregul univers geme de durere si necaz, si Duhul cel smerit al Domnului nu Se mai odihneste in el. Primind sa patimeasca moartea (Evr. 2, 9), Hristos a slobozit lumea din lantul tragic, fara de noima si fara de sfarsit, al suferintei. Insa suferinta lui Hristos, care l-a insotit desertarea de Sine din momentul in care a luat asupra-Si firea noastra omeneasca si pana in clipa jertfei Sale in infricosatul loc al Capatanii (cf. Matei 27,33), nu poate fi descrisa in cuvinte, ea e de neinteles si de neatins pentru om. Ba mai mult, suferinta aceasta nu poate fi niciodata intrecuta pentru ca Domnul este Iubire mai inainte de veci. Desi a fost urat si respins de oameni, Hristos a fost pus de Dumnezeu sa fie piatra din capul unghiului a vietii celei nepieritoare si incepatorul mantuirii vesnice.

Desi suferinta Domnului e mai presus de orice inchipuire, in ea nu este nicio urma de tragism. Tragedia este caracteristica suferintei omului cazut, insa Hristos nu S-a despartit nicio clipa de Tatal si, prin jertfa Sa de bunavoie, a implinit in chip desavarsit indoita porunca a dragostei, fara a fi pacatuit vreodata. El a luat asupra-Si tragedia intregii omeniri si, prin patimile Sale, Si-a aratat dragostea „pana in sfarsit” si asa a mantuit lumea. Din acel moment noi am cunoscut care este calea, care este vietuirea ce atrage Duhul slavei lui Dumnezeu sa-Si afle odihna in chip minunat in inima indurerata a omului (cf. 1 Petru 4,14).

Arhimadritul Zaharia Zaharou