”Starea de rugăciune înfăţişează (mintea) lui Dumnezeu însuşi”, statornicind-o în El

Fără rugăciune nu se poate vorbi despre o viaţă duhovnicească. Prin ea se întoarce omul către Dumnezeu, şi fără ea nu poate să facă nimic (In 15, 5); prin rugăciune cere el ajutorul lui Dumnezeu, se deschide harului şi se uneşte cu El. Rugăciunea, aşa cum am văzut, este condiţia cu neputinţă de ocolit a lucrării poruncilor, a nimicirii patimilor şi a împlinirii tuturor virtuţilor, şi îndeosebi a iubirii, care duc la unirea cu Dumnezeu.

Pentru toate aceste pricini, şi în special datorită legăturii ei cu iubirea, rugăciunea apare ca cea care îl urcă pe om la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu.

Dar între ele există şi o legătură mai directă. Sfântul Maxim spune că „starea de rugăciune înfăţişează (mintea) lui Dumnezeu însuşi”, statornicind-o în El. Iar Sfântul Grigorie Palama lămureşte astfel: „Părtăşia la virtuţi, prin asemănarea (cu Dumnezeu) pe care o aduce în om, îl face capabil pe acesta să-L primească pe Dumnezeu. Iar primirea Lui se lucrează prin puterea rugăciunii”. Sfântul Părinte mai spune că rugăciunea este cheia cunoaşterii lui Dumnezeu, că ea „aduce această fericită vedere” a lui Dumnezeu. Legătura lor este atât de intimă, încât Părinţii spun că darul cunoaşterii şi al vederii lui Dumnezeu se dă numai adâncului rugăciunii desăvârşite, numită şi „rugăciunea curată”, în care, după cum arată Sfântul Isaac Sirul, „îşi află sfârşitul” toate „felurile şi chipurile rugăciunii”.

Evagrie spune chiar că rugăciunea şi cunoaşterea sunt una şi aceeaşi lucrare, îndeosebi în bine cunoscuta sa formulă: „Dacă eşti teolog, te vei ruga cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog (teolog fiind cel ajuns la theologia, în înţelesul vechi al cuvântului, adică la contemplarea lui Dumnezeu). Sfântul Isaac Sirul arată că, în orice caz, harul acestei cunoştinţe, dobândită prin Duhul Sfânt, „se dă celor vrednici în vremea rugăciunii şi îşi ia prilejul din rugăciune. Această slăvită stare nu are alt timp de sălăşluire, ci timpul acesta, după mărturia Părinţilor. De aceea e numită cu numele de rugăciune, pentru că mintea e condusă din rugăciune spre acea fericire şi pentru că rugăciunea e pricina ei, şi în alte timpuri nu are loc, cum arată scrierile Părinţilor”.

De aceea, ei socotesc că întreaga nevoinţă ascetică trebuie să tindă spre dobândirea ei, căci ea este un dar şi o harismă.Prin rugăciune, mai ales, ajunge omul la nepătimire şi la bogăţia virtuţilor, iar nepătimirea şi virtuţile – îndeosebi iubirea-, odată sălăşluite în fiinţa omului, îl duc la rugăciunea curată.

Într-adevăr, rugăciunea curată se defineşte mai întâi de toate ca rugăciunea omului curăţit de patimi şi de orice reprezentare (imagine sau gând) rea şi necurată. Aceasta este rugăciunea despre care vorbeşte Apostolul, atunci când îndeamnă să se roage omul ,,în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie” şi fără răutate (1 Tim. 2, 8).

Curăţirea de patimi se realizează prin asceză, iar cea a gândurilor, îndeosebi prin „războiul nevăzut”, cel lăuntric, în care trezvia şi luarea-aminte, unite cu rugăciunea, au un rol esenţial, care este „paza inimii”. Astfel, curăţia inimii apare ca cea dintâi şi nelipsită condiţie a ajungerii la cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu, care este marginea doririlor. Acest lucru îl spune Sfântul Filotei Sinaitul, scriind: „N-am primit porunca de a ne curăţi inima pentru altceva, ci numai pentru ca, după ieşirea norilor răutăţii din văzduhul inimii şi după risipirea lor prin necontenita atenţie, să putem vedea, ca într-un văzduh senin, Soarele dreptăţii, pe Iisus (…)”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul arăta, în acelaşi sens, că trezvia, care „izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe, şi de fapte rele”, dacă „este urmărită cu râvnă (…) dăruieşte apoi cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu Cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse”.

Totuşi, această condiţie primordială nu este de ajuns; curăţia inimii ferită de gânduri pătimaşe nu împiedică risipirea minţii în „gândurile simple”, adică în gândurile lipsite de patimă. După cum arată Evagrie, „cel ce a atins nepătimirea încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de înţelesurile lor, şi să fie departe de Dumnezeu”.

O dată izbăvit de patimi, curăţit şi ferit de gânduri şi închipuiri rele, pentru a se uni cu Dumnezeu în rugăciune curată, îi mai rămâne omului – şi aici avem celălalt înţeles al acestei numiri – să se ferească chiar şi de gândurile simple, făcându-şi mintea goală, cum spun Părinţii, de orice reprezentare, oricare ar fi ea, chip sau cugetare, fie ele nici bune, nici rele, fie chiar bune.

Astfel, Sfântul Grigore Sinaitul sfătuieşte să nu se primească în suflet la vremea rugăciunii, nici ,,din cele supuse simţurilor, nici din cele gândite cu mintea”; „chiar dacă ţi se arată înţelesuri bune de ale lucrurilor, nu le băga în seamă”. Iar Sfântul Isihie Sinaitul îndeamnă tot aşa: „La seama să nu ai niciodată în inima ta nici un gând, nici neraţional, nici raţional”, şi: „cel ce se luptă înlăuntru… să-şi facă inima pururea fără nici un gând, chiar bun dacă ar părea”. „Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vieţii, la fel şi mintea, murind când ajunge la culmea rugăciunii, se desparte de toate cugetările lumii”, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Evagrie dă acelaşi sfat: „Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută, şi te vei putea ruga”. Trebuie eliminate chiar reprezentările sensibile sau inteligibile proprii contemplării naturale.

Jean-Claude Larchet,  „Terapeutica bolilor spirituale”, Editura Sophia