Bucuria lumească nu odihneşte pe omul duhovnicesc, ci îl oboseşte. Pune un om duhovnicesc într-o casă lumească şi vei vedea că nu se odihneşte. Deşi omul lumesc crede că el se odihneşte, nu este aşa, ci se chinuieşte.
Se bucură la exterior, dar înlăuntrul său nu este mulţumit, ci chinuit.
– Părinte, cu ordinea lumească te asfixiezi.
– Se şi asfixiază oamenii cu ea, dar o şi doresc, precum aleargă broasca în gura şarpelui. Şarpele stă lângă apă şi priveşte mereu broasca. Dacă broasca se înşeală şi priveşte la şarpe, se electrizează, ameţeşte şi aleargă strigând în gura lui. Apoi şarpele o muşcă, o otrăveşte, ca să nu se zbată. Atunci strigă broasca, dar chiar de o vei salva, va muri, fiindcă este otrăvită.
– Părinte, de ce oamenii se bucură de lucrurile lumeşti?
– Oamenii contemporani nu se gândesc la veşnicie. Iubirea de sine îi face să uite că vor pierde tot. Nu au prins sensul cel mai profund al vieţii. N–au simţit bucurii cereşti şi de aceea inima lor nu tresaltă pentru ceva mai înalt. De pildă, dai cuiva un dovleac, iar acela îţi spune: ”Ce dovleac frumos!”. Dacă îi dai ananas. îţi spune: ”Ananasul are solzi”, şi–l aruncă, pentru că n-a mâncat niciodată. Sau spune-i unei cârtiţe: ”Ce frumos este soarele!” , că aceea iară și se va baga în pământ. Cei ce se odihnesc în cele ale lumii materiale seamănă cu puişorii prostuţi, care nu fac zgomot în găoace ca să spargă coaja, să iasă afară şi să se bucure de soare –de zborul ceresc spre viaţa paradisiacă –
ci stau nemişcaţi şi astfel mor în găoacea oului.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan