Scurt este trecutul, scurt este viitorul! Și atunci, ce este viața pământească?

In insingurare vin ganduri neobisnuite! „Urechea celui care se linisteste aude lucruri minunate”, a zis un oarecare pustnic. Si in nimicnicia mea insingurare ma intalnesc cu ganduri care lucreaza cu putere asupra mintii, prin adevarul viu.
Nu demult cugetam la scurtimea vietii omenesti de pe pamant. Dintr-o data, viata mi s-a parut atat de scurta, de parca restul vietii mele pamantesti ar fi trecut deja. Daca voi mai trai, ce lucru nou voi vedea pe pamant? Nimic: aceleasi virtuti si aceleasi patimi care apareau si pana acum inaintea mea in tot felul de straie si prin tot felul de lucrari vor aparea si de acum inainte; intocmai la fel si virtutea se va strecura printre oameni lin, nebagata in seama, prigonita de catre ei; intocmai la fel viciul, acoperindu-se cu nenumarate masti, ii va amagi pe oameni si va domni intre ei. O viata de doi ani si o viata de o suta sunt deopotriva de scurte, de nimicnicie in fata vesniciei.

De obicei, oamenilor li se pare lung numai viitorul; trecutul li se pare atat de scurt, ca o clipa, ca un vis al noptii ce a trecut. Insingurarea, unita cu adancirea in sine, face scurt si viitorul. Scurt este trecutul, scurt este viitorul! Si atunci, ce este viata pamanteasca? O cale spre vesnicie, de care trebuie sa ne folosim, dar pe care nu trebuie sa ne uitam in stanga si in dreapta.
Aceasta cale trebuie savarsita cu mintea si cu inima, nu cu numarul zilelor si al anilor. Mintea, luminandu-se cu invatatura adevarului, poate pastra inima in pace, blandete, bunatate, rabdare – pe scurt, in insusirile omului celui nou. Pentru asta sunt si pustia, si linistirea, si manastirile! Pentru asta sunt si convorbirile ziditoare, si sfatul duhovnicesc! Pentru asta e si citirea Sfintilor Parinti! Pentru asta sunt rugaciunile! Toti crestinii sunt datori sa traiasca asa, cu toate ca asa traiesc numai foarte putini. Daca nu puteti sa traiti asa pe deplin, traiti asa in parte; lipsurile pot fi tamaduite prin osandirea de sine si pocainta. Vazandu-va neajunsurile, nu trebuie sa va descurajati; dimpotriva, trebuie sa va osteniti intru smerenie. Minunat a zis Cuviosul Isaia Pustnicul: „Slava sfintilor este asemenea stralucirii stelelor, dintre care una straluceste foarte puternic, alta – mai slab, iar alta de-abia se vede, dar toate stelele acestea sunt pe acelasi cer.”
Cate generatii s-au perindat pe fata pamantului, si parca n-ar fi fost niciodata pe ea! Oare demult se auzeau printre noi nume rasunatoare? Iar acum au fost date uitarii toate. Oare demult a pasit generatia noastra in viata cetatii? Iar acum intra deja in aceasta viata o generatie noua si ne da afara din sfera larga a activitatii in coltisorul modest al celor imbatraniti, care si-au trait traiul. Generatiile omenesti pe acest pamant sunt, fara doar si poate, ca frunzele pe copac! Acum sunt unele, in scurta vreme vin altele! Le nimicesc si arsita, si gerul, si insasi trecerea timpului; vantul le imprastie, le calca in picioare drumetii.
Privesc din insingurarea mea la lumea galagioasa si razvratita, imi spun mie insumi si le spun prietenilor mei: „O singura indeletnicire poate fi socotita cu adevarat folositoare in timpul scurtei noastre vieti pamantesti, atata timp cat este randul nostru sa inverzim: cunoasterea lui Hristos, Care este si Datatorul vietii vesnice, fericite, si Calea catre aceasta viata. Hristos este de fata in Evanghelie, Evanghelia este gradina in care II poate afla pe Hristos Maria – sufletul credincios, care petrece in pocainta: in afara cetatii, adica in afara iubirii de lume. Acolo e mormantul lui Hristos! Acolo plang cei iubiti ai Lui – plang inaintea Lui si pentru ei insisi.

Sfântul Ignatie Briancianinov, „De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu”, Editura Sophia

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *