Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită

Ne rugăm adeseori cu cuvintele din Psalmul 50, printre care sunt şi acestea: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. Cuvintele acestea constituie o rugăciune când într-adevăr cerem ceva prin ele, şi nu sunt cuvinte de rugăciune, când le rostim ca pe o formulă, fără să cerem ceva. Ca să fie într-adevăr o rugăciune, curăţirea inimii trebuie să fie o preocupare de toată vremea a fiecăruia dintre noi. Dacă nu avem preocuparea aceasta, nu vom ajunge niciodată la o inimă curată, iar dacă suntem preocupaţi în toată vremea de curăţirea inimii, vom avea fericirea pe care o spune Domnul Hristos în Predica de pe munte: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Prin inimă se înţelege partea cea mai lăuntrică a fiinţei omeneşti, nefiind vorba de inima de carne, ci de locul cel mai adânc al fiinţei noastre. Când cerem de la Dumnezeu să ne dea „inimă curată”, dorim de fapt să se curăţească inima noastră, fiinţa noastră, în deplinătate şi în adâncime.

„Învăţaţi-vă de la Mine – a zis Domnul Hristos – că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Sfântul Ioan Scărarul, referindu-se la acest cuvânt al Domnului Hristos, atrage atenţia că Domnul Hristos a zis „Învăţaţi-vă de la Mine”, deci nu de la lume, nu de la om şi nu din carte, ci „de la Mine”, de la lucrarea Mea cea din voi, „că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre” de patimile care vă războiesc. Câtă vreme avem nemulţumiri, câtă vreme avem zbucium sufletesc, câtă vreme avem întinăciuni ale gândurilor, inima noastră încă nu este curată. Încă nu s-a împlinit rugăciunea „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”, încă nu suntem în situaţia de fi fericiţi de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, încă nu avem în simţirea noastră conştiinţa legăturii cu Dumnezeu. A-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a avea conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, a avea conştiinţa legăturii cu Dumnezeu, a simţi prezenţa lui Dumnezeu în sufletul nostru şi a simţi prezenţa lui Dumnezeu în jurul nostru, în natură, în oamenii cu care venim în legătură. Or, aşa ceva se întâmplă numai cu aceia care au inimă curată.

Fiecare Sfântă Spovedanie are rostul de a ne curăţi prin eforturile pe care le facem de a ne recunoaşte păcatele (şi nu numai păcatele, ci şi deficienţele, greşelile şi tot ce ţine de nega-tivul fiinţei omeneşti) şi de a le ocoli. Rostul Sfintei Spovedanii este să ne curăţească de păcatele din trecut şi să ne pregătească pentru a fi curaţi în viitor. Or, lucrul acesta se întâmplă cu adevărat numai dacă suntem cu destulă seriozitate şi dacă ne silim să nu repetăm cele pe care le-am făcut în viaţa noastră, iar dacă se întâmplă să ajungem iarăşi la întinăciuni, să căutăm curăţirea sufletului.

Ca ajutor pentru curăţirea inimii avem rugăciunea şi privegherea: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Privegherea are înţeles de luare aminte, iar rugăciunea are înţeles de angajare în faţa lui Dumnezeu într-o strădanie de a avea inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule” spunem noi în rugăciune şi, spunând cuvântul acesta, avem încredinţarea că inima curată este un dar de la Dumnezeu. Ne învrednicim de acest dar în măsura în care ne rugăm şi ne silim, în măsura în care avem priveghere, în măsura în care căutăm să înlăturăm din sufletul nostru orice chip al răutăţii, orice chip al întinării.

Dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşim să ajungem la aceasta, ajungem la linişte sufletească, ajungem la conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în jurul nostru, în natură şi în oameni, şi atunci avem fericirea pe care ne spune Domnul Hristos că o au cei care au inimă curată, care Îl văd pe Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute ca prin inima curată să avem condiţia vederii Lui. Amin.

Teofil Părăian,”Din vistieria inimii mele”