Prin sfintele slujbe, credincioşii stau în faţa lui Dumnezeu, se roagă, sunt conduşi la rugăciune, sunt susţinuţi la rugăciune şi prin ele învaţă

Sfintele slujbe şi sfintele sărbătoriri ale Bisericii noastre sunt  prilej de bucurie. Ne-am întreţinut asupra unor chestiuni privitoare la bucurie, am prezentat Evanghelia ca izvor de bucurie şi de nădejde, am vorbit despre trăitori ai bucuriei, am vorbit despre urcuşul bucuriei şi acum, iată, ne putem opri cu gândul asupra sfintelor slujbe, asupra sfintelor sărbătoriri ale Bisericii noastre, care creează o atmosferă de bucurie, sunt prilejuri pentru noi ca să ne bucurăm, ca să împlinim îndemnurile la bucurie, cum este: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

De fapt, îndemnul acesta noi îl primim de cele mai multe ori în cuprinsul Sfintei Liturghii, ca încheiere a şirului de fericiri pe care l-a prezentat Domnul nostru Iisus Hristos şi pe care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul cinci, în Predica de pe Munte. Fiecare dintre slujbele noastre este o legitimare a Bisericii noastre. Slujbele noastre se fac în Biserica noastră, care este o Biserică a slujirii liturgice. în ultima vreme, aţi auzit pe mulţi vorbind despre activitatea socială a Bisericii.

Fără îndoială ca există şi o astfel de latură a Bisericii, dar în esenţă, Biserica noastră este o Biserică doxologică, adică preamăritoare. Sfânta noastră Biserică se legitimează mai ales prin slujbele ei. Nu exista vreo grupare creştină care să egaleze Biserica dreptmăritoare, Biserica noastră, în ceea ce priveşte slujirea liturgică, în ceea ce priveşte slujba. In fiecare zi a rânduit Sfânta noastră Biserică să se facă şapte laude, şapte slujbe. Bineînţeles că lucrul acesta nu-l pot face credincioşii de rând, nu se face la bisericile parohiale.

Acestea se fac în general la mănăstiri, şi nici la toate mănăstirile, însă rânduiala Bisericii este aceasta, ca în fiecare zi să se facă şapte slujbe (care se numesc şapte laude), adăugând şi Sfânta Liturghie, care este altceva decât cele şapte laude.

Prin sfintele slujbe, credincioşii stau în faţa lui Dumnezeu, se roagă, sunt conduşi la rugăciune, sunt susţinuţi la rugăciune şi prin ele învaţă.

Deci sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt aducătoare de închinare. Au scop latreutic, zicem noi, adică scop de preamărire, de închinare adusă lui Dumnezeu. Au şi un scop de învăţătură.

La sfintele slujbe, noi ne rugăm învăţând şi învăţăm rugându-ne. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată la asta şi mai ales dacă aţi stăruit cu gândul asupra faptului că textele de la sfintele slujbe cuprind comori de gândire duhovnicească, pe care de multe ori, trebuie să recunoaştem, noi nu le băgăm în seamă şi nu le băgăm în seamă pentru că nu suntem luători aminte la slujbe.

Ar trebui să fim cu luare aminte şi ar trebui să le facem în aşa fel încât slujbele să fie prilej de rugăciune şi de învăţătură, având conştiinţa că la sfintele slujbe nu slujesc numai cei care sunt rânduiţi să slujească în calitate de preoţi, diaconi, episcopi, deci persoane consacrate, sfinţite pentru a se împlini sfintele slujbe, nu slujesc numai cei care răspund la îndemnurile şi la afirmaţiile care se fac de către sfinţiţii slujitori în altar, ci la sfintele slujbe slujesc toţi credincioşii; noi trebuie să avem conştiinţa aceasta, că toţi slujesc  sfintele slujbe.

Aşa că cei care au rost de a spune ceva la Sfintele slujbe, fie că sunt în altar, fie că sunt la strană, trebuie să slujească  în aşa fel încât toţi cei care sunt de faţă să audă şi să înţeleagă ceea ce se spune la sfintele slujbe.

Preotul nu poate să slujească singur Sfânta Liturghie, nu poate singur să slujească celelalte slujbe, ci totdeauna se presupune prezenţa credincioşilor.

„Domnului să ne rugăm” spunem, nu „Domnului mă rog”. „La Domnul să cerem”. Cine? Eu şi voi. Toţi trebuie să fim angajaţi în slujire. Şi pentru ca să putem fi angajaţi în slujire, trebuie să participăm la slujire conduşi de cei care rostesc sau citesc la strană sau în altar.

Dacă nu se înţelege, fie din pricină că cel care slujeşte zice prea încet, fie din pricină că cel care slujeşte zice prea grămădit, fară înţeles, atunci ceilalţi nu pot să slujească, nu pot să-1 ajute pe slujitor în slujire şi atunci devine cumva slujba ca o chestiune particulară, ca o chestiune de ritual, ca o chestiune pe care o face cineva, şi ceilalţi nu o pot face. Or sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt aşa încărcate de gânduri frumoase, de gânduri luminate, de gânduri odihnitoare, de gânduri îmbucurătoare, încât toţi trebuie să avem conştiinţa aceasta, că spunem ceva în folosul tuturor.

Arhimandritul Teofil Părăian, Bucuriile credinței