Prin chemarea Numelui lui Hristos pătrundem în acea lume a suferinţei

Puterea răului în lumea organizată contemporană este atât de mare, că nici o rugăciune, nicio încordare a duhului nostru nu biruieşte acest duh al lumii. Suntem zdrobiţi de suferinţele care ne ajung din afară. Insă o astfel de formă de suferinţă, poate că Domnul a dat-o numai acum, şi nu înainte.

Rugăciunea pentru întregul Adam – după testa­mentul Stareţului nostru cel întru sfinţi proslăvit – ne ridică în diferite sfere. În acele zile când am ajuns la Athos, foarte puţini erau acolo educaţi. Cu greu puteau unii citi şi scrie când ajungeau la Athos, şi se dezvoltau mai apoi, citind pe Sfinţii Părinţi. Dar aşa de puţin informaţi fiind în privinţa treburilor întregii lumi, ei se rugau pentru lumea întreagă. Iar acel Stareţ nu a vrut să-şi întrerupă rugăciunea pentru cererea unui înce­pător, în ce sferă petrecea acel Stareţ, şi în ce sferă petrece omul contemporan intelectual dezvoltat? Dacă vom compara nivelul stării lor duhovniceşti, în favoarea cui va înclina cumpăna? Ei mai puţin trăiau evenimentele acestei lumi, nu cunoşteau realizările ştiinţei moderne, ale tehnicii ş.a.m.d., însă duhul lor petrecea în veşnicie şi rugăciunea lor era pentru vecinica mântuire. Iar dacă mintea contemporanilor inteligenţi nu poate nici măcar câteva clipe sau minute să se ţină în cele veşnice, atunci cine trăieşte într-o formă mai înaltă?

Care este starea duhului omului ce trăieşte în chip firesc întregul Adam, chemând necontenit Numele, „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pre mine, păcătosul“? O astfel de rugăciune personală se preface într-o rugăciune de putere cos­mică, precum vedem în pilda Cuviosului Serafim din Sarov. Iar acum noi trăim într-o lume neasemuit mai bogată din punct de vedere tehnic şi al educaţiei, dar oare mai bogată este această formă a vieţii? Aşa încât, dacă comparăm, în final va trebui să recunoaştem că Părinţii noştri din vechime trăiau la mai mare înălţime decât noi, nu numai în domeniul rugăciunii minţii, dar şi în starea generală a duhului. Prin chemarea Numelui lui Hristos pătrundem în acea lume a suferinţei, iar aceasta este lucru mare.

Aşadar, nu uitaţi: Noi trebuie să ne zidim mântuirea în alte condiţii, şi o zidim, precum ni se pare, cu înţelegere, iar nu uşuratic.

La moartea unui poet, un alt poet rus a scris în veacul al XIX-lea: „…dar nu va afla răsunet graiul care cele pătimaşe, pământeşti a depăşit.” Noi trăim într-o lume uimitor de cultă, însă în sfera duhului oamenii sunt prea departe de starea în care ar trebui să fie. Pentru a înţelege starea bătrânului isihast care se ruga pentru lumea întreagă trebuie să trăieşti acea stare. Intelectualului îi apare ca o mare bogăţie informaţia despre evenimente, realizări ştiinţifice ş.a.m.d., acolo unde, în ce priveşte cultura inimii, el se află foarte jos. Domnul zice că se va împuţina dragostea în vremea de pe urmă. Şi nu vedem ca lumea să se fi îmbogăţit în dragoste. „Dimpotrivă,” zice El, „se vor înmulţi scârbele şi suferinţele“. Şi deci, de veţi păşi în viaţa monahală cu multă răbdare şi smerenie, amintiţi-vă că voi pătrundeţi în suferinţele lui Hristos însuşi, Dumnezeul nostru, în grădina Ghetsimani. Iar cei ce nu trăiesc o astfel de rugăciune, care nu se tânguie cu adânc plâns în rugăciune pentru întreaga lume, pe noi ne socotesc nebuni: pentru ei este nebunie.

Deci lumea ce ne înconjoară a făcut un progres colosal în ce priveşte tehnica, dar nu în cultura inimii, în sensul creştin al inimii deschise suferinţelor întregii omeniri, şi în timp, şi în întindere.

Formulele dogmatice şi teoretice pe care le întrebuinţăm în convorbirea noastră sunt necesare pentru a conştientiza înţelegător sfârşitul nevoinţei noastre. Cineva cu adevărat înţelept mi-ar putea spune: „Părinte, sunteţi nebun! Începătorilor le vorbiţi de astfel de lucruri? Acel foc, Domnul l-a adus din cer, şi când a venit pe Pământ, El era singurul care purta acel duh. Cum vorbiţi despre acestea monahilor începători?!” Da, ştiu că este puţin nebunesc a vorbi despre astfel de stări începătorilor. În primele zile ale creştinismului, atunci când cuvintele lui Hristos erau atât de proaspete, apostolul Pavel zicea că „El, Hristos, a intrat dincolo de catapeteasma” zilei a opta, şi acolo unde este El trebuie şi mintea noastră să fie. Aşa încât, vedeţi că şi apostolul Pavel face aceeaşi „greşală” ca şi mine: vorbeşte începătorilor şi numeşte „lapte” ceea ce, la drept vorbind, noi trăim ca foc ceresc.

Dar ne vom ruga totuşi pentru întreaga lume suferindă, gata fiind şi noi să trăim acele suferinţe. Rugaţi-vă şi pentru mine… Gândiţi-vă şi în ce sfere trebuie să petreacă mintea noastră.

Aşa, iubiţii mei fraţi şi surori, ţineţi tare această linie a rugăciunii. Amintiţi-vă întotdeauna de Hristos Care, în vremea Lui, Singur urca pe Golgota, purtând toate scârbele întregii lumi“.

Arhimandrit Sofronie – Cuvântări duhovnicești”, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004