Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu

Frumusețea este o stare firească a lucrurilor. Cu cât lucrurile sunt mai în armonie și mai aproape de ceea ce trebuie să fie, cu atât ele sunt mai frumoase. Frumusețea este strâns legată de veșnicie: lucrurile trainice ne par mai frumoase, cum ar fi cerul, jocul stelelor, munții sau apele. Nimic din ceea ce este inventat nu poate fi numit frumos. O bucată simplă de lemn, o piatră sau lutul ars întrec în frumusețe orice aliaj făcut de om pentru a-și împodobi viața. Pigmenții naturali pe care îi obțineau artiștii de odinioară din pământ, din pietre sau din fierberea plantelor sunt frumoși în sine, de aceea orice amestec de culori era armonios, iar preocuparea pentru legile armonice pe care o au școlile moderne de pictură era improprie: armonia se conținea chiar în materialele folosite. Menirea artistului este de a pătrunde frumusețea inițială a materiei cu care lucrează pentru a se întipări pe sine în legea veșnică a frumuseții lăsată de Dumnezeu.

Nu este pe pământ frumusețe mai răpitoare decît cea a omului. Chipurile frumoase înfloresc, se coc și se ofilesc pentru ca, până la urmă, să se pogoare în pământ și să putrezească. Totuși pentru o clipă, căci atât durează tinerețea raportată la veșnicie, frumusețea cea dintâi copleșește făptura și, oricine are ochi să privească, vede taina veșniciei pe chipurile noastre. Altminteri, nu este cu putință a ne închipui un lucru mai zadarnic decît acela de a crea Cineva o frumusețe atât de mare cum este cea a omului doar pentru o strălucire de câțiva ani, ca mai apoi să o întoarcă în pământ.

Această descoperire a frumuseții inițiale o cântă Biserica în slujba Învierii, vorbind parcă cu cuvintele mortului: “Chipul slavei Tale celei negraite sunt, deși port ranele păcatelor… Cela ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel dumnezeiesc m-ai cinstit; iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors în pământ, din care am fost luat; la Cel după-asemănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă” (Binecuvântările Invierii, glasul 5).

Este atâta frumusețe în tot ce există, încât nu ajung zilele omului pentru a se bucura de ea. Până și legumele și fructele pe care le mâncăm sunt frumoase sau înfloresc frumos. De aceea, a face lucruri urâte: a picta urât, a scrie urât, a cânta urât este o erezie. Păstrați-vă în frumusețe, ca să fiți mai aproape de Dumnezeu.

Părintele Savatie Baștovoi