Părerea de sine şi neştiinţa fac orbi pe cei ce nu vor a-şi cunoaşte neputinţa

Pricinile care ajută pe om să ajungă la cunoştinţa de sine ar fi acestea: Mai întâi omul să îşi aducă aminte de nemernicia sa cea mai dinainte de a se naşte el în lume. Apoi, că Dumnezeu din nimic l-a făcut pe el şi că întru fărădelege a fost zămislit şi întru păcate l-a născut maica sa şi că, în viaţa de aici, de pe pământ, nenumărate sunt patimile şi neputinţele cele ce îl stăpânesc şi nicio clipă nu îl lasă pe el de a se afla fără de păcate înaintea lui Dumnezeu. Şi că este un nemernic pe acest pământ, până ce moare. Iar după moarte putrezeşte, se face praf, cenuşă şi apoi iarăşi o nimica toată ajunge a fi.
Ca să ajungă omul la această fericită virtute de a se cunoaşte cu de-amănuntul pe sine, trebuie să treacă prin multe şi felurite încercări şi ispite şi, dacă le va suferi pe toate cu multă şi îndelungă-răbdare, prin aceasta va ajunge la cunoştinţa neputinţei sale şi va cunoaşte puterea şi mila lui Dumnezeu, Care l-a ajutat în toate clipele vieţii sale. Deci, ajungând omul la cunoştinţa neştiinţei şi neputinţei proprii, începe a-şi da seama că multe lucruri pe care nu le cunoştea înainte, acum le cunoaşte şi că sunt multe altele pe care le va cunoaşte prin încercarea trăirii.
Omul smerit la cuget care îşi cunoaşte neputinţa sa, nu încetează niciodată a se ocărî pe sine, chiar dacă toată lumea l-ar lăuda sau l-ar necinsti. Din cunoştinţa de sine cu de-amănuntul ajunge omul la mare smerenie; iar cugetarea cea semeaţă a încântării de sine poate să rămână tuturor necunoscută, chiar şi celui ce o are pe aceasta, mai ales dacă nu va cădea în încercări grele prin care sufletul este dus la mustrare. Numai aşa îşi cunoaşte omul neputinţa sa.
Părerea de sine şi neştiinţa fac orbi pe cei ce nu vor a-şi cunoaşte neputinţa.

Din cuvintele arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie