Omul trebuie să fie în stare să primească iertarea ce i se  oferă

Singur nu este posibil să-ţi oferi iertarea. Nimeni nu are dreptul să spună: „Am săvârşit păcatul, am procedat nedemn faţă de cineva, m-am murdărit, însă acestea au trecut şi acum pot să uit de toate.” Asta ar însemna să legalizezi starea ta păcătoasă, ar însemna să-ţi declari dreptul de a fi nedemn de sine, de oameni şi de Dumnezeu, de viaţă. De aceea, omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuşi, nu are un asemenea drept.
Pe de altă parte, însă, omul trebuie să fie în stare să primească iertarea ce i se  oferă. Nu avem dreptul de a evita, de a refuza iertarea pe care o dă Dumnezeu sau un alt om, iertare care se oferă mereu cu un oarecare preţ. Când omul rănit de noi, după ce a trecut de durerea şi suferinţa pricinuită de noi, ne spune: „Fie ca pacea să fie între noi! Rana pe care mi-ai făcut-o s-a cicatrizat, durerea a trecut; ai fi putut să mă  ucizi cu asta, însă, prin mila lui Dumnezeu, am rămas viu; şi te iubesc suficient de mult ca să-ţi dau pacea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul meu”, atunci trebuie să fim în stare să ne smerim şi să primim iertarea.
Ne împiedică de multe ori să primim iertarea propria noastră mândrie: cum pot primi iertarea, recunoscând astfel că sunt, într-adevăr, vinovat? Recunoscând că eu însumi nu pot face nimic pentru mine şi doar acest om, pe care l-am înjosit, I-am rănit, l-am furat, poate să-mi restituie propria mea demnitate. Cum pot oare să depind de altcineva într-o măsură aşa de mare?…
Se întâmplă că ne este greu să primim iertarea anume din acest fel de mândrie, pentru că nu dorim să fim restauraţi în propria demnitate din mila altcuiva; dorim ca această vrednicie să o avem noi înşine sau să câştigăm dreptul de a o avea. Dreptul la iertare însă nimeni nu poate să-l câştige, niciodată. După cum niciodată nu câştigă dreptul de a fi iubit. Iar a fi iertat înseamnă că cineva te iubeşte într-atât de mult, încât este capabil să preia asupra sa păcatul tău şi să-l curme în sine. De aceea, trebuie să fim pregătiţi pentru a ne smeri şi a primi această înjosire tămăduitoare. Şi doar dacă o putem primi cu toată inima, cu întreaga conştiinţă, suntem pasibili de vindecare.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței