Omul pământesc și omul ceresc

Omul pamantesc: Adam si pierderea slavei

„Intaiul om din pamant e pamantesc, al doilea om, Domnul, e din ceruri. Precum e cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti; si precum cel ceresc, asa sunt si cei ceresti.„ (I Co 15, 47-48). Intaiul om pamantesc e Adam, dupa cum este scris: „Si l-a plasmuit Dumnezeu pe om luand tarana din pamant” (Fc 2, 17). Deci plasmuit fiind pamantesc din pamant si luand duh de viata, pe care cuvantul Scripturii stie sa-l numeasca suflet inzestrat cu minte si chip al lui Dumnezeu, l-a asezat in rai, primind porunca sa-l lucreze si sa-l pazeasca (Fc 2, 15).

In ce chip? Pentru ca, atata vreme cat l-ar pazi si ar lucra in el, sa ramana nemuritor si sa se intreaca neincetat cu ingerii si impreuna cu ei sa laude pururea pe Dumnezeu si sa primeasca luminarile de acolo si sa vada pe Dumnezeu cu mintea si sa auda glasurile dumnezeiesti ale Aceluia, dar in ceasul in care va calca porunca data lui si va manca din pomul din care i-a poruncit Dumnezeu sa nu manance (Fc 2, 17), va fi predat mortii si-si va pierde ochii sufletului si, dezbracat fiind de haina slavei dumnezeiesti si cu urechile astupate, sa cada din petrecerea impreuna cu ingerii si sa fie izgonit din rai.

Ceea ce s-a si intamplat cu omul care a calcat porunca si a cazut din viata cea nemuritoare si vesnica. Fiindca odata calcand Adam porunca lui Dumnezeu si plecand urechea sa la murmurul diavolului amagitor si lasandu-se convins de el, a ascultat vorbele lui viclene, care vorbeau impotriva Stapanului Care l-a facut, a gustat din pom si, privind in chip simtit, a vazut in chip patimas goliciunea trupului sau; si asa s-a lipsit pe buna dreptate de bunatatile Lui facandu-se surd, pentru a nu mai auzi cu urechi vatamate cuvintele dumnezeiesti in chip cuvenit lui Dumnezeu si duhovnicesc, ale caror ecouri ajung numai la cei vrednici de ele, dar nemaiputand sa vada nici acea slava negraita, ca unul care si-a desfacut de bunavoie mintea de la ea si si-a fixat mintea in chip patimas pe rodul pomului increzandu-se in sarpele care i-a spus: „In ceasul in care vei manca din el, veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul” (Fc 3, 5).

Asadar, acest om pamantesc, amagit cu nadejdea indumnezeirii si gustand din acesta, s-a lipsit cu totul de toate bunatatile spirituale (inteligibile) si ceresti si a cazut in simtirea patimasa a fapturilor pamantesti si vazute; si – ca sa spun din nou aceleasi lucruri – s-a facut surd, orb, gol, nesimtitor fata de cele din care cazuse, precum si muritor, stricacios si irational, asemanandu-se dobitoacelor celor fara de minte, potrivit proorocului care striga asa: „Alaturatu-s-a dobitoacelor fara de minte si s-a asemanat lor.” (Ps 48, 13).

Ai aflat din ce slava si desfatare si petrecere nemuritoare a cazut omul intr-o asemenea necinste, intr-o asemenea rusine si nestiinta, intr-o asemenea saracie dintr-o bogatie coplesitoare? Prin urmare, macar ca n-am putut spune toate, asa s-a facut si era intaiul om, cel care, luat fiind din pamant, e pamantesc.

Omul ceresc: Hristos Cuvantul intrupat

Deci sa vedem si sa ne lasam invatati de dumnezeiestile Scripturi cum este si cel de-al doilea Om, Domnul, din cer. Acesta, Dumnezeu din Dumnezeu, vlastar fara de inceput al unui Tata fara de inceput, netrupesc din Cel netrupesc, necuprins din Cel necuprins, vesnic din Cel vesnic, neapropiat din Cel neapropiat, de necuprins din Cel de necuprins, nemuritor din Cel nemuritor, nevazut din Cel nevazut, Cuvant al lui Dumnezeu si Dumnezeu, prin care toate s-au facut (In 1, 1-3) cele din cer si cele de pe pamant (Col 1, 16) si, ca sa vorbesc scurt, asa fiind si asa ramanand in Tatal si pe Tatal avandu-L ramanand in El, fara sa se fi despartit de El si fara sa-L fi parasit nicidecum, a pogorat pe pamant si S-a intrupat din uhul Sfant si din Maria Fecioara, si S-a facut om, facandu-se deopotriva noua fara schimbare intru toate, afara de pacat ca strabatand prin toate ale noastre sa retopeasca si sa reinnoiasca intaiul om si prin acela pe toti cei ce s-au nascut si au fost nascuti din acela, fiind asemenea celui care i-a facut pe ei.

Caci dat fiind ca Adam, care i-a nascut, era stricacios si muritor, iar eu voi adauga si surd si orb, s-a facut in cadere gol si de vesmantul dumnezeiesc si a ajuns nesimtitor iar asa fiind cel pamantesc, asa s-au facut pamantesti si toti cei ce s-au nascut din el, facandu-se stricaciosi, muritori si orbi, goi si nesimtitori, nedeosebindu-se intru nimic de animalele necuvantatoare, sau, mai bine zis, facandu-se mai rai decat ele, ca unii care au cuprins si au atras in ei fiecare dintre patimile acelora.

Cei ce s-au nascut pamantesti din cel pamantesc au cazut pana la o atat de mare nestiinta a lui Dumnezeu si a poruncilor lui dumnezeiesti, incat cinstea pe care trebuiau sa o dea lui Dumnezeu au dat-o acestei creatii vazute; si au dat-o nu numai cerului si pamantului si soarelui, lunii si stelelor, focului si apei si celorlalte, dar indumnezeind insasi patimile cele rusinoase, pe care Dumnezeu i-a oprit nici macar a le gandi, necum a le face, inaltandu-le la rangul de dumnezei – o, ce nesimtire! – s-au inchinat lor.

Care sunt acestea? Desfranarea, adulterul, nebunia dupa barbati, uciderile intreolalta, si orice altceva asemanator cu acestea, pe care nu Dumnezeu – departe de noi aceasta blasfemie! – ci diavolul le porunceste, le sugereaza si le primeste, fiindca prin ele a inrobit si inrobeste tot neamul oamenilor si a facut si isi face supusi si robi lui.

De aceea, chiar daca s-a gasit in vechime cineva din acele zeci de mii nesfarsite si mii (de oameni) care sa nu se fi plecat acestor porunci si vointe rusinoase, dat fiind ca si acesta, pentru faptul ca isi tragea obarsia din samanta celor ce au pacatuit, era rob tiranului care era moartea si era predat stricaciunii ei, si trimis fara compatimire in iad, nimeni neputandu-se mantui si izbavi, de aceea, milostivindu-Se, Dumnezeu Cuvantul Care ne-a facut pe noi a coborat, cum insusi stie, si s-a facut om nu din impreunare sau scurgere (de samanta barbateasca) – caci acestea s-au facut dupa calcarea poruncii, ci din Duhul Sfant si Maria, Pururea Fecioara.

Fiindca luand din sangele ei preacurat trup insufletit, S-a facut om, facandu-se intreg trup El insusi, adica Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu fara schimbare si mutare, precum este scris: „Si Cuvantul s-a facut trup si S-a salasluit intre noi” (In 1, 14). Aceasta e minunea cea necuprinsa si neinteleasa pentru toti: ca a ramas neschimbat in ce priveste Dumnezeirea si S-a facut si om desavarsit.

Caci asa cum pe Adam Dumnezeu l-a plasmuit din pamant si i-a daruit duh de viata, si s-a facut om desavarsit cu suflet viu fara impreunare si scurgere, tot asa si Cel ce l-a zidit pe acela S-a facut fara impreunare si scurgere; si asa cum in Vechiul Testament sta scris ca Dumnezeu a adus peste Adam un somn adanc si el a adormit si luand una din coastele lui a zidit si a facut femeia (Fc 2, 21-22), asa a facut si aici.

Cum si in ce chip? Ia aminte. Coasta lui Adam e femeia. Deci din insasi coasta lui Adam, adica din femeie, Dumnezeu Cuvantul a luat trup insufletit si l-a zidit pe acesta barbat desavarsit ca sa se faca cu adevarat fiu al lui Adam; dar facandu-Se om si ajungand asemenea noua in toate afara de pacat (Evr 4, 15), numaidecat s-a facut rudenie a tuturor oamenilor dupa trup.

Fiindca acest lucru l-a spus si unul dinaintea noastra, zicand asa: „imbracand trupul, a imbracat si fratietatea”. Dar el fiind in acelasi timp Dumnezeu si om, trupul Lui si sufletul Lui erau si sunt sfinte si mai presus decat sfinte: Dumnezeu sfant, precum era, este si va fi Acelasi; caci si Fecioara a fost nepatata, neprihanita si neatinsa, asa cum a fost si coasta care a fost luata din Adam.

Dar restul oamenilor, chiar daca au fost frati si rude ale Lui dupa trup, dar fiind pamantesti, au ramas asa si nu s-au facut de indata sfinti si fii ai lui Dumnezeu. Dar ia seama cu exactitate la Duhul care spune acestea: Dumnezeu S-a facut om si a ajuns ruda si frate al tuturor oamenilor. Deci fiind singur Fiu al lui Dumnezeu si Dumnezeu si om, era si este singur sfant, precum va fi in yew, singur drept, singur adevarat, singur nemuritor, singur iubitor de oameni, singur milostiv si curat, singur puternic, singur lumina a lumii (In 8, 12), fiind si lumina cea neaapropiata (1 Tim 6, 16).

Sfântul Simeon Noul Teolog, „Discursuri teologice și etice”, Editura Deisis