Oare câţi dintre creştinii de azi nu se îndoiesc în credinţa în Dumnezeu?

Să nu boliţi de îndoială!

Omul îndoielnic care zice: „Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?”, este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenţa lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.

Dacă n-a cruţat Dumnezeu pe Avraam şi pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a cruţat pe Toma şi pe alţii care s-au îndoit, nu ne va cruţa nici pe noi. Aceia au fost sfinţi şi Dumnezeu i-a pedepsit în această viaţă ca să nu se muncească în veşnicie.

Oare câţi dintre creştinii de azi nu se îndoiesc în credinţa în Dumnezeu? Câţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred până nu văd?” Câţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existenţei lui Dumnezeu? Credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere.

Cei mai mulţi mor aşa cum au trăit, în îndoială, necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osândă.

Cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase. Mulţi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de însuşi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane şi de preoţi; se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învăţăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă şi amăgirea multora.

Să stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amână pocăinţa, iar noi, fii invierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credincioşi până la sfârşit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârşit, acela se va mântui.

Indoiala se alungă din inima omului prin credinţă, rugăciune şi lăsarea in voia lui Dumnezeu (Matei 26, 38-41). Indoiala şi împuţinarea de suflet se face uneori prin slobozenia lui Dumnezeu (Filocalia, vol. X, Cuvântul 46), pentru unele păcate şi, mai ales, pentru a ne smeri şi a cere mai mult ajutorul Lui.

Din cuvintele Arhimandritului Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2004