O Biserică frumoasă cu suflete urâte e aidoma unui palat imperial plin cu tot felul de jivine

Am observat în fiinţa unui bărbat plăcerea de a face rău, bucuria de a distruge un copac fără niciun motiv temeinic. O bucurie satanică.
Există, din nefericire, şi astfel de bucurii.
Se bucură că oamenii suferă. Sau se bucură, că cei pe care îi gelozesc ei sunt acum în mare necaz. În infatuarea lor, astfel de oameni consideră această răutate un mod amuzant de a-ţi trăi viaţa, o aventură de care se simt capabili.
Sunt înfiorătoare treptele mojiciei, ale păcatului. Se folosesc de cuvinte ca să se ascundă, să dispreţuiască, să întindă tot felul de curse.
Oamenii duplicitari sunt foarte urâţi sufleteşte. Ei se împrietenesc cu tine, te laudă, te ascultă, te ajută, pentru ca să te vândă numai și numai din invidie.
Ce să faci acum? Să nu mai vorbeşti cu nimeni? Să nu mai ai încredere în nimeni? Acest lucru nu e o soluţie raţională.
Trebuie să te rogi lui Dumnezeu şi să ai discernământ. Trebuie să discernem tot ceea ce ni se întâmplă. Să discernem cu mintea lui Hristos.
Există şi oameni loiali, oameni cucernici, oameni ai lui Dumnezeu. Nu sunt numai impostori, ci şi Sfinţi pe pământul ăsta.
În vremea de azi, nu ştim în ce parte să ne îndreptăm. Nu ştim ce să facem, pentru că nu vedem prea multe posibilităţi pentru un om cucernic.
E uşor să fii imoral – şi mulţi te acceptă aşa – dar e foarte greu să fii cucernic, pentru că cei nedrepţi îţi invidiază liniştea şi cuminţenia ta.
Satana îi pune pe „oamenii săi” să se lege de tine. Tu nu le faci nimic, dar pe ei îi incomodezi. Văzându-te, eşti o mustrare pentru ei chiar şi tăcând.
Greu şi urât lucru e beţia. Datorită bărbaţilor din familia mea, care sunt îmbâcsiţi de această patimă, am urât beţia în mod instinctiv.
Urmările beţiei lor le-am trăit pe propria-mi piele şi ele m-au dezgustat profund. Ţipete, drăcuituri, înjurături, blesteme, laude ticăloase, nebunie…
Păcatul e o nebunie. El nu te lasă să te concentrezi asupra lucrului bun, a lucrului folositor.
În bine, ajungi la un moment dat, când te afunzi în el.
Până nu uităm că există rău şi până nu ne afundăm cu toată fiinţa în bine, în pace, în har, nu suntem cu totul ai lui Dumnezeu.
Mai rămâne un rest. Mai rămâne o mică virare în noroi, în păcate.
Pe calea duhovnicească ne poartă smerenia şi iubirea.
Harul Său, prin virtuţi, ne duce mai departe, ne trage după El, bineînţeles: cu totala noastră voinţă.
Dorul după bine întâlneşte dorinţa lui Dumnezeu de a ne umple de tot binele. Împreună cu El, în mod sinergic, ne mântuim. Nu eu pentru mine. Ci eu şi Dumnezeu pentru Dumnezeu. Şi dacă ceva e pentru Dumnezeu, din iubire pentru El, atunci e şi pentru tine.
Asist cu consternare în cadrul slujbelor noastre bisericești – cele atât de dumnezeieşti, de prea teologice – la câtă plictiseală nasc în cei care vin la Sfânta Biserică.
Cei care au o frecvenţă de câteva decenii la Biserică se laudă numai cu frecvenţa, dar nu se văd şi roadele ei. Doar după roade îi veți cunoaşte, după înţelegerea lor, după virtuţile, smerenia şi liniştea lor.
Cei începători, proaspăt convertiți sau reconvertiţi sunt debusolaţi. Nu ştiu ce să facă, de unde să înceapă viața lor ortodoxă şi pentru că nu au buni sfătuitori – de multe ori se întâmplă asta – ajung numai să imite aberaţiile liturgice și comportamentale ale celor pe care i-au găsit aici, în Biserică și care nici ei nu au avut de unde să învețe lucruri fundamentale, în consonanță cu întreaga Tradiție teologică și ascetică a
Bisericii.
Am spus aberaţii şi nu-mi retrag afirmaţia. Tot felul de semne, de apucături, de obiceiuri neconforme cu Ortodoxia au intrat în Sfintele noastre Biserici.
Explicaţii care mai de care mai tâmpite, mai neroade auzi cu adresă la lucruri foarte subtile, de mare finețe teologică și duhovnicească.
Mintea trupească îşi spune aici cuvântul, în locul celei duhovniceşti. Ce e mai grav e că slujitorii altarului – mulţi dintre ei, prea mulți, din păcate – au aceeaşi minte trupească, care face mult rău credincioşilor Sfintei Biserici și prin care se dau explicații neconforme cu modul de luminare și de sfințire al oamenilor.
Ascultăm predici pline de neadevăruri, formulate astfel din neștiință teologică crasă și din lipsă de experiență duhovnicească, cu conținut fad, adesea însă spuse pe un ton docent, care irită profund şi nu învaţă pe cineva ceva.
Se predică pe ei mai ales şi mai puţin pe Hristos. Iar când vor să-L predice pe El sunt stângaci, incoerenţi, doar aluzivi.

Primirea Tainei Sfintei Hirotonii nu te scapă automat de neştiinţă, de prostie, de patimi, de lipsa de vocaţie. Se reped la posturi, la avantaje materiale, la propriul lor bine, uitând – sau neştiind – că binele preotului e binele duhovnicesc al enoriaşilor lui şi nu propria sa situaţie bună.
Se complac în multe lucruri nepermise. De fapt, ne complăcem. Uităm cine suntem sau nu ne interesează cine suntem. Prin ceea ce facem dăm apă la moară celor care râd  de prea sfânta noastră credinţă, cea atât de nestudiată, de necunoscută, de neiubită la modul activ, pertinent. Le dăm motive să-şi bată joc de noi.
Cuvinte uşoare şi seci, luate de ici sau de colo, netrecute prin ei, la mulţi predicatori ai ierarhiei noastre bisericești.
Vorbesc ca și când nimeni nu și-ar da seama că habar au ce spun, că sunt o insultă la adresa ideii de propovăduire făcută în numele Domnului.
Mă doare sufletul auzindu-i şi scriind aceste lucruri despre ei. Un adevăr foarte dureros pentru toţi. Un adevăr ingrat, nenorocit…
Cei care îndrăznesc să vorbească în harul lui Dumnezeu din ierarhie, monahi sau mireni sunt etichetaţi în chip şi fel.
Ne etichetăm prostește unii pe alții în loc să ne ajutăm frățește.
Trăim o luptă imensă între noi și nu numai în noi. Dar cel care rabdă – nu puţin – ci până la sfârşit, acela se va mântui.
Grija de Sfintele Biserici, de împodobirea lor, de reconstruirea și întreținerea lor e foarte bună. Dar și mai bună e îngrijirea de sufletele păstoriţilor.
Riscăm să avem Biserici și Mănăstiri foarte frumoase în care să nu mai vină aproape nimeni.
Riscăm să pierdem din vedere lucrul cel mai important: oamenii, cei care zidesc Bisericile și fără de care Bisericile nu stau în picioare. Și, de fapt, nici nu ne interesează Bisericile…dacă nu avem oameni în ele. Dacă în ele nu mai intră nimeni…ele devin muzee.
O Biserică frumoasă cu suflete urâte e aidoma unui palat imperial plin cu tot felul de jivine.
Doamne, nu ne uita! Nu lăsa Sfânta Ta Biserică de ruşine, de ocară tuturor necredincioşilor. Luminează mintea noastră ca să facem voia Ta şi să ne mântuim cu toţii.
Uităm să fim recunoscători.
Pierdem timpul cu orice de pe lumea asta dar mai puţin cu rugăciunea. Nu ştim că rugăciunea e un gând, un suspin, un gest, câteva cuvinte din inimă pentru alţii şi pentru noi.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești II, Teologie pentru azi, București, 2011

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *