Numai în caz de ucidere se trimite în judecată? Numai această ucidere trebuie pedepsită?
Când judeci fapta cuiva, nu trebuie s-o judeci despărţită de motivul care a determinat-o. Şi iată cum nuanţează, diferenţiază, dezamorsează preceptele, eliberându-le de rigiditatea lor, de caracterul lor de robot programat „în general”. Mântuitorul merge la special. „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu ucizi; cel ce va ucide vinovat va fi de dat judecăţii” (Matei 5, 21). Foarte bine. Dar numai cel ce ucide? Numai în caz de ucidere se trimite în judecată? Numai această ucidere trebuie pedepsită? Atâţia răufăcători care ucid pe încetul, cu cuvântul, cu pâra, cu mânia, trebuie lăsaţi în pace, pentru că n-au ajuns la a ucide în înţelesul concret?
Şi iată cum răspunde: Şi cel ce se mânie pe fratele său e vinovat de dat judecăţii, ca şi cel ce ucide. Să nu se creadă acesta la adăpost de judecată, pentru că n-a făptuit uciderea. Sunt feluri şi feluri de ucidere, şi toate se pedepsesc. Şi apoi vine şi aici cu o nuanţă, normală, foarte omenească, adică ţinând seama de natura omenească în care mânia nu e întotdeauna sub controlul voinţei, şi îndeosebi când e motivată de confruntări dramatice, neaşteptate, iraţionale, de întâlnirea cu răutatea, cu reaua credinţă. Mântuitorul precizează când e mânia vrednică de dat judecăţii, introducând în text un cuvânt cheie: „Eu însă vă zic: tot cel ce se mânie pe fratele său degeaba – va fi vinovat de dat judecăţii” (Matei 5, 22).
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, Bucureşti, 1995