Nu ne va spânzura Dumnezeu pentru o greșeală ce am făcut-o, dar să nu ne îndreptățim pe noi înșine pentru acea greșeală și să considerăm aceasta (îndreptățirea) un lucru firesc

Părinte, la ce se referă unii atunci când spun că în Sfânta Scriptură nu există îndreptățire?

– Se referă la faptul că, într-un anumit mod, îndreptățirea nu este justificată.

– Părinte, atunci când mă îndreptațesc, după aceea cuget că îndreptățirea nu este proprie monahului.

– Nu numai că nu este proprie monahului, ci ea nu are nici o legatură cu viata duhovnicească. Trebuie să înțeleg că atunci când mă îndreptățesc, mă aflu într-o stare duhovnicească greșită. Tai comuniunea cu Dumnezeu și mă lipsesc de harul dumnezeiesc, pentru că acesta nu vine într-o stare duhovnicească greșită. Din clipa în care omul justifică cele nejustificabile, se înstrainează de Dumnezeu. Intră izolator, cauciuc între om și Dumnezeu. Poate trece curentul prin cauciuc? Nu. Se izolează. Nu exista un izolator mai puternic pentru harul lui Dumnezeu ca îndreptățirea de sine. Este ca și cum ai ridica un zid prin care te desparți de Dumnezeu, prin care tai orice legatură cu El.

– Parinte, ne spuneți adeseori: “Să încercăm să prindem cel puțin temelia duhovnicească”. Oare care este temelia duhovnicească?

– Recunoașterea smerită a greșelii atunci când este vinovat și i se face observație. A nu se îndreptăți atunci când nu este vinovat și este învinuit, acesta este cel mai bun lucru. Cel ce se îndreptățește pe sine nici vreo sporire nu are și nici lăuntric nu se odihnește. Nu ne va spânzura Dumnezeu pentru o greșeală ce am făcut-o, dar să nu ne îndreptățim pe noi înșine pentru acea greșeală și să considerăm aceasta (îndreptățirea) un lucru firesc.

– Dacă mi se spune că am greșit în ceva, dar nu-mi pot da seama cît am greșit, oare să întreb ca altă dată să iau aminte, sau să tac?

– Dacă ți se pare că ai greșit douăzeci și cinci la sută, dar în realitate ai greșit numai cinci la sută, oare nu ai nici un câștig? Pune mai mult, ca să fii mai sigură. Aceasta este lucrarea duhovnicească ce trebuie s-o faci: sa afli greșeala și să te constrângi pe tine însuți. Altfel ești luat înainte, te îndreptațești și odihnă nu afli.

– Părinte, atunci când cineva are obisnuința să se îndreptățească, dar după aceea își recunoaște greșeala și se plânge pe sine, aceasta îl folosește?

– Cel puțin dobândește experiență, și dacă o pune în valoare se va folosi. Iar dacă Dumnezeu va spune: “Deoarece și-a dat seama și s-a pocait, să-i dau ceva“, atunci va lua și din casieria pocăinței.

Îndreptățirea se datorează egoismului

– Părinte, atunci când nu le dau dreptate altora pentru vreo faptă a lor, aceasta însemnă că am inima înăsprită?

– Nu le dai dreptate altora și te îndreptățești pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va îndreptăți. Se poate ca într-un anume moment inima omului să se facă asemenea pietrei atunci când o întampini cu răutate, și în alt moment să devină foarte gingață atunci când o întâmpini cu dragoste. Să dobândești inimă de mamă. Vezi, mama pe toate le iartă și uneori se face că nu vede.

Cine face lucrare duhovnicească corectă află circumstanțe atenuante pentru toți, tuturor le dă dreptate, iar pe sine niciodată nu se îndreptățește, chiar și când are dreptate.

Totdeauna spune că este vinovat, pentru că se gândește că pune în valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pildă, pe unul că fură și se gandește că și el însuși, dacă nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decât acela, și spune: “Dumnezeu m-a ajutat pe mine, însă eu mi-am însușit darurile Lui. Și acesta este un furt mai mare. Diferența este că furtul aceluia se vede, în timp ce al meu nu se vede“. Astfel se osândește pe sine și judecă cu îngăduință pe aproapele lui. Sau dacă va vedea la altul o neputință, fie mică, fie mare, o justifică punând gânduri bune. Se gândește că și el însuși are multe neputințe pe care le văd ceilalți. Pentru că de caută cineva află multe “strâmbături” în el însuși, așa încât să-l poaăa îndreptăți cu usurință pe aproapele. Câte și câte nu am făcut! “Păcatele tinereții și ale nestiinței mele nu le pomeni, Doamne“.

– Părinte, atunci când mi se cere să fac o slujire și o fac cu râvnă, dar din pricina grabei fac și o mică greșeală pentru care mi se face observație, și de aceea mă îndreptățesc pe mine însumi.

– Ai pornit să faci un bine și ai făcut și o mică greșeală . Primește observația pentru mica greșeală , ca sa primești plata întreagă. Diavolul e foarte viclean. Își știe arta foarte bine. Să nu-și pună el în valoare experiența atâtor ani? Te pune să te îndreptățești ca să pierzi folosul din binele ce l-ai făcut. Când vezi un om ud de transpirație purtând pe umeri o greutate și tu te duci ca să-l ușurezi, ei, aceasta este oarecum un lucru firesc. Ai văzut greutatea pe care o ducea, ai fost mișcat de mărimea de suflet și ai alergat să-l ajutț. Însă a ridica greutatea unui cuvânt pe care și-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevărat valoare. Dacă atunci când ni se face observație, imediat ne îndreptățim, aceasta descopera ca avem inca in noi, vie si intreaga, cugetarea lumeasca.

– Părinte, cui se datorează îndreptățirea?

– Egoismului. Îndreptățirea este cădere și alungă harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai să nu se îndreptățească cineva, ci să și iubească nedreptatea care se face împotriva lui. Aceasta îndreptățire ne-a scos din rai. N-a pățit aceasta Adam? Când Dumnezeu l-a întrebat: “Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am spus să nu mănânci?”, acela nu a spus: “Iartă-mă Dumnezeul meu! Da, am greșit!”, ci s-a îndreptățit: “Femeia pe care mi-ai dat-o, a spus, aceea mi-a dat și am mâncat“. Ca și cum ar fi spus: “Tu ești vinovat că ai facut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat să asculte în aceasta de Eva? Dumnezeu o întreabă și pe Eva și aceasta răspunde: “Șarpele m-a înșelat” . Dacă Adam spunea: “Am greșit, Dumnezeul meu“, și dacă spunea și Eva: “Eu am greșit“, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a apărut îndreptățirea și iarăși îndreptățirea.

– Părinte, cine este de vină atunci când cineva nu-și dă seama ce mare rău este îndreptățirea?

– Cine este de vină ? El este de vină ! Atunci când cineva se îndreptățește mereu pe sine și crede că ceilalți nu înțeleg, că toți sunt nedrepți și el este cel care suferă, este victimă, de aici încolo unul ca acesta este de necontrolat. Și care este lucrul ciudat? În timp ce el însuși a nedreptățit și este vinovat, tot el spune: “Eu aș fi primit nedreptatea, dar nu vreau să fie osândit acela“. Adică încearcă sa se îndreptățească, chipurile din dragoste, ca să-și vină în simțire celalalt, de care crede că a fost nedreptățit , și să nu se osândească. Sau începe să dea o grămadă de explicații, ca nu cumva celălalt să înțeleagă ceva greșit și să se… osândească! Vedeți ce lucrare fină face diavolul?

Cel care se îndreptățește nu poate fi ajutat duhovnicește.

Am observat că astăzi și cei mici și cei mari pe toate le justifică cu o gândire satanică. Diavolul pe toate le explică în modul său personal și astfel se află în afara realității. Îndreptațirea este o tâlcuire satanică.

– Și cum se face, Părinte, că unii la fiecare cuvânt află replica?

– O, este înfricoșător să discuți cu un om care s-a obișnuit să se îndreptățească! Este ca și cum ai vorbi cu un îndrăcit. Cei care se îndreptățesc – Dumnezeu să mă ierte – îl au de stareț pe diavolul. Sunt niște oameni chinuiți. Nu au pace înlăuntrul lor. Iar din aceasta au făcut o știință. Adică precum un hoț nu doarme toată noaptea și se gândește cum poate reuși să fure, tot astfel și aceștia se gândesc mereu cum să-și îndreptățească o greșeală sau alta a lor. Sau precum cineva se gândește cum să afle ocazia de a face un bine sau cum să se smerească, aceștia, dimpotrivă, se gândesc cum să justifice pe cele ce nu se pot justifica. Se fac avocați! N-o poți scoate la capăt cu unii ca aceștia. Este ca și cum ai vorbi cu diavolul însuși. Ce-am pățit cu unul! În timp ce îi spuneam: “Ceea ce faci nu este corect, la cealaltă trebuie să iei aminte, nu mergi bine. Trebuie să faci asta și asta…“, acela pentru orice afla îndreptățiri și la sfârșit îmi spune: “Nu mi-ai spus ce să fac”. “Bre, omule, oare ce vorbim de atâtea ceasuri? Îți spun greșelile tale, că nu mergi bine și mereu te îndreptățești. Trei ceasuri m-ai sufocat, m-ai topit! Cum nu ți-am spus ce să faci?” Să-i spui pilde ca să-i dai să înțeleagă că nu este decât egoism satanic în felul cum înfruntă lucrurile, că primește influențe diavolești și că, dacă nu se schimbă, se va pierde, și în cele din urmă să spună: “Nu mi-ai spus ce să fac“! Cum să nu explodezi? (…) Să suferi pentru un îndurerat, aceasta are sens. Dar ca să te topești cu acesta, să -i spui atâtea și atâtea și în cele din urma să-ți spună: “Nu mi-ai spus ce să fac”, și să justifice cele ce nu se pot justifica! În felul acesta din om se face diavol. Înfricoșător! Dacă s-ar gândi numai la osteneala pe care o faci – ca să nu mai vorbim de durere – ca să-l ajuți, s-ar schimba puțin. Deși te vede că suferi, te ostenești, te chinuiești, nu ia în seamă nimic.

– Părinte, atunci când cineva se îndreptățește pentru o neorânduială pe care a făcut-o și-i spun: “Aceasta este îndreptățire”, dar acela continuă să se îndreptățească, încercând să demonstreze că aceea nu este îndreptățire, oare este cu putință ca unul ca acesta să se mai îndrepte?

– Cum să se îndrepte? Își dă seama că este în greșeală, pentru că se chinuiește, dar din egoism nu vrea să recunoască. Este foarte infricoșător!

– Da, dar spune: “Nu mă ajuți. Vreau să mă ajuți. Nu m-ai chemat ca să discutăm, pentru ce mă disprețuiești?”.

– Ei, aceasta tot de la egoism pornește. Adică este ca și cum ar spune: “Eu nu sunt vinovat, tu ești vinovat că nu merg bine“. Acolo ajunge. Lasă-l. Nu trebuie să te preocupi de el, pentru că nu poate fi ajutat. Pentru un astfel de suflet duhovnicul sau starețul nu are nici o răspundere. Acesta este egoism satanic, nu omenesc. Egoism omenesc are și acela care nu se va smeri să spuna “iartă-mă”, dar cel puțin nu va vorbi ca să se îndreptățească. Cel care se îndreptățește pe sine atunci când greșește își schimbă inima sa în refugiu diavolesc. Dacă nu-și va zdrobi eul sau va continua să greșească mai mult și se va zdrobi fără folos de însuși egoismul său. Când cineva nu știe ce mare rău este îndreptățirea, are circumstanțe atenuante. Dar când știe sau i-o spun alții, atunci nu are circumstanțe atenuante.

Este trebuință de multă atenție atunci când mergi ca să ajuți pe cineva care a învățat să se îndreptățească, pentru ca uneori se întamplă următorul lucru: dacă se îndreptățește înseamnă ca are mult egoism, și când îi spui că ceea ce a făcut nu este corect va spune și alte minciuni și alte îndreptățiri până ce îți va dovedi și aceea și cealaltă, ca să apară nevinovat. Dar în felul acesta tu, care ai mers să-i dovedești că greșește, te faci pricină să se faca mai egoist, mai mincinos. Din clipa în care vei vedea că își continuă îndreptățirile, nu mai este nevoie să-i dovedești nimic. Fă numai rugăciune ca să-l lumineze Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoința duhovnicească, Editura Evanghelismos, București