Nu există prilej mai bun să ne smerim ca atunci când ceilalţi ne dispreţuiesc

Atunci când Dumnezeu dăruieşte anumite stări de Har, omul nu trebuie să le analizeze, şi cu atât mai mult nu trebuie să le descrie, după cum nici cunoaşterea propriei păcătoşenii nu trebuie împărtăşită altora. Mulţi ani după cercetarea Dumnezeiescului Har, când omul nu se mai preocupă de acestea şi nu-şi mai iscodeşte propriul sine, atunci rămân toate ca o cunoaştere din experienţa personală, care este pregustarea theologiei.

– Omul nu cade în înşelare câtă vreme se socoteşte a fi în înşelare. Fiecare păcat, adică, este o înşelare, de vreme ce ispita înşală mintea şi o îndepărtează de Dumnezeu. Astfel, când păcătuim, simţim că am fost înşelaţi, şi aşa cerem neîncetat mila lui Dumnezeu – iar aceasta ne izbăveşte de înşelare.

-Fiecare va trebui să-şi afle măsura în toate. Să lucreze de fiecare dată după puterea trupului şi după starea duhovnicească în care se află.

– Nimeni să nu fie atent la sine însuşi în mersul şi lucrarea Rugăciunii. De multe ori, lucrarea Rugăciunii se opreşte din diferite pricini, îndeosebi din pricina unor lucrări necuviincioase. Atunci e nevoie de rugăciune cu străpungerea inimii şi pocăinţă.

In general va trebui să trăim cu simţământul păcătoşeniei. Aceasta dă naştere unei pocăinţe adânci – şi astfel se pune în lucrare şi Rugăciunea. Nimeni nu trebuie să se iscodească pe sine; să nu-şi urmărească stările Rugăciunii pe care le are înlăuntrul său. – Când ne rugăm intens, şi trupul se preschimbă. Monahul, fiind om firesc, alcătuit din trup şi suflet, atunci când se roagă cu pocăinţă şi cu plâns, trăieşte transfigurarea trupului său. Atunci vin multe bunătăţi, precum discernământul, pacea şi celelalte. Astfel explicăm preschimbarea trupului – prin vederea lui Dumnezeu.

– Dumnezeu i-a dat Stareţului Siluan cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui” în vremea în care Einstein a dat lumii teoria ce a condus la crearea bombei atomice. Asta înseamnă că acest mângâietor „nu deznădăjdui” este un cuvânt cu răsunet în epoca noastră, căci toţi oamenii sunt deznădăjduiţi.

– Nu există prilej mai bun să ne smerim ca atunci când ceilalţi ne dispreţuiesc. În situaţia aceasta să nu mai căutăm motivul pentru care suntem defăimaţi. Dispreţul celorlalţi ne ajută la smerenie.

– Când în noi se naşte o oarecare trufie dintr-un gând, să zicem: „Moartea a căzut asupra mea! Au venit ucigaşii mei!” Astfel se naşte pocăinţa.

– Când cineva se roagă, nu trebuie să fie atent la nimic, nici la căldura care i se naşte în inimă. Să se găsească numai în adâncă pocăinţă, să simtă că este departe de Dumnezeu. Să fie asemenea unui tren care aleargă neîncetat către destinaţia lui cu mare viteză.

– Unii theologi dau importanţă cunoştinţelor istorice, dar având interes pentru aceste cunoştinţe, nu mai găsesc timp şi pentru rugăciune. Cunoaşterea lui Dumnezeu, însă, prin rugăciune vine. Prin cunoştinţele raţionale înţelegem ce-au scris Părinţii despre Dumnezeu, dar prin rugăciune înţelegem ce spune însuşi Dumnezeu, auzim însuşi glasul Lui.

– Fiecare trebuie să-şi adapteze Rugăciunea în funcţie de lucrarea pe care o face. Este posibil ca omul să piardă Rugăciunea în pustie, şi să o afle în mijlocul oraşului.

– Nu-i o problemă atât de simplă să se aşeze cineva în Sfântul Munte. Poate sfârşi chiar în slavă deşartă dacă persoana respectivă avusese un rang înalt în societate, iar ceilalţi monahi îl cinstesc. Pocăinţa este o problemă personală şi o lucrare a Harului. Omul trebuie să se pocăiască singur în Harul lui Dumnezeu, trăind smerenia cea fericită. Atunci când ceilalţi îl smeresc, să zică: „Bine-mi fac. Slavă Ţie, Doamne!”, iar când alţii îl slăvesc, să zică: „Slavă Ţie, Doamne, că oamenii au dobândit folos [de pe urma mea]!” Şi astfel, în ambele situaţii omul sporeşte.

– Când inima nu răspunde rugăciunii cu mişcarea şi căldura ei, atunci este nevoie de o atenţie aparte. Nu trebuie în acest caz să se forţeze inima; rugăciunea să fie spusă cu gura, căci altfel inima poate să slăbească de la presiunea creată, şi pot apărea anomalii în trup.

Faptul că inima nu răspunde Rugăciunii se datorează feluritelor păcate, unele săvârşite fie şi numai cu gândul. într-o astfel de situaţie, chiar dacă nu ne amintim nimic în care să fi greşit, nu trebuie să căutăm a afla pricina răcelii, ci să ne smerim, zicând: „Vindecă sufletul meu, că am greşit Ţie!”

Deşi pare că inima nu răspunde la rugăciune, va răspunde mai târziu. Noi suntem datori să păzim duhul străpungerii, care purcede din smerenie.

– Când am cunoscut Adevărul, pe Hristos ca Dumnezeu adevărat, m-am întristat mult pentru vremea pe care am pierdut-o cu buddhismul. Mult m-am înşelat!

– Acum înţeleg mai mult decât oricând că, în afara lui Hristos, toate lucrurile sunt o înşelare, o nerozie.

– Există o mare diferenţă între Răsărit şi Apus; un occidental care se botează ortodox va avea nevoie de mulţi ani în Biserica Ortodoxă, călăuzit de un duhovnic încercat, pentru a dobândi un cuget şi un ethos curat ortodoxe. Până atunci nici nu poate şi nici nu trebuie să facă pe învăţătorul faţă de oamenii care s-au născut şi au trăit ca ortodocşi.

Acesta este motivul pentru care nu se poate face aşa-numita „unire a Bisericilor”. Prin discuţii se poate ajunge la o oarecare cunoaştere reciprocă, ce poate ajuta politic, fără ca asta să afecteze Ortodoxia – însă „unirea Bisericilor” este dificilă, chiar imposibilă. Toţi cei care vorbesc de „unirea Bisericilor” nu cunosc nici mentalitatea eterodocşilor, nici înălţimea Ortodoxiei.

Unii dintre eterodocşi îi urăsc pe ortodocşi. Ca dovadă, dacă vreun occidental se face buddhist sau marxist, casnicii nu-l izgonesc din familie, însă dacă devine ortodox, atunci se leapădă de el. Dacă n-ar fi fost mentalitatea asta, mulţi occidentali s-ar fi făcut ortodocşi.

– Când cineva ţine o predică, să spună din cele ce-i grăieşte inima, nu mintea. Cuvântul simplu, ce iese din inimă, are energie-lucrare şi îi mântuieşte pe ceilalţi.

– Predicile trebuie să fie înştiinţări ale inimii – numai atunci cuvântul simplu lucrează în inima celor ce ascultă. Când simţim goliciune în inimă, iar inima nu dă nici un cuvânt, atunci înseamnă că am pierdut Harul.

-Filosofii toate le cercetează cu creierul şi cu gândirea lor, de aceea fiecare are propria lui concepţie, diferită de a celorlalţi. La fel fac şi acei theologi care lucrează doar raţional. Monahii însă trăiesc în pocăinţă, şi de aceea sunt în comuniune unii cu alţii în privinţa problemelor fundamentale. Astfel pot să înţeleagă multe din stările duhovniceşti ale oamenilor.

Pentru a propovădui viaţa duhovnicească este nevoie atât de experienţă, cât şi de cunoaştere intelectuală. Părinţii Bisericii le-au avut pe amândouă: şi experienţă, şi cunoaştere.

Biserica a trăit de la început Harul adus de Hristos în lume. A fost nevoie de trei veacuri pentru a dobândi şi terminologia necesară [prin care să fie exprimată această trăire a Harului]. Biserica şi-a schiţat mai târziu conceptele, in funcţie de problemele ce apăreau, insă viaţa veşnică a fost trăită în Biserică încă din prima zi, din ziua Cincizecimii.

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului, Știu un om întru Hristos – Starețul Sofronie Isihastul și Theologul