Ne închinăm Crucii pentru că ne închinăm lui Hristos

Crucea, puterea Crucii. Puterea ei este puterea lui Hristos, Cel răstignit pe Cruce. El e Domnul, în al Cărui nume sau pentru al Cărui nume tot genunchiul se pleacă (Filip. 2, 10), de voie sau fără voie.
Prin moartea Sa, El S-a pogorât la Iad şi a călcat, prin ridicarea celor Drepţi din Iad, a Sfinţilor Vechiului Testament, puterea diavolului.
Diavolul avea putere peste cei care păcătuiau. Iar Sfinţii– până la Hristos – mergeau tot în Iad, pentru că nu se stricase puterea Satanei şi, în primul rând, nu se spălase păcatul Protopărinţilor.
Dar, prin Cruce, aceştia – Sfinţii Vechiului Testament şi noi – am scăpat de sub puterea diavolului, pentru a avea în aceasta – în Sfânta Cruce – puterea şi motivul alungării „a tot pizmaşului”.
Satana, tot el e şi „pizmaşul”, cel care ne pizmuieşte, ne invidiază. Ne invidiază liniştea, pocăinţa, smerenia, pe care el nu le are şi de care fuge necontenit.
Ne rugăm Sfintei Cruci să ne ajute. Nu în sensul că ea ar fi o persoană – după cum am mai precizat – ci în sensul că puterea lui Hristos, prin Sfânta Cruce, ni se face prezentă.
Spunem „Sfântă Cruce, ajută-mi!” şi înţelegem, de fapt: „Doamne, Cel care ai învins prin Cruce, ajută-ne nouă, cu puterea ei, cu puterea care iese din Tine prin ea!”.
Crucea nu e separată de Hristos. Hristos lucrează prin Cruce, Îşi arată puterea şi iubirea prin Cruce, Îşi revarsă prin ea bogăţia de har.
Ne rugăm ca Hristos, datorită Crucii Sale, a Jertfei Sale, să ne ajute, alături de rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale şi ale tuturor Sfinţilor Săi.
Faptul că în cultul ortodox ne închinăm Sfintei Cruci nu e unul lipsit de importanţă dogmatică. Prin aceasta facem ca Jertfa Domnului să fie ceea ce este: punctul central al răscumpărării noastre din mâna diavolului.
Punând Crucea înaintea noastră, Sfânta Biserică ne arată de unde vine puterea noii noastre vieţi eclesiale, începutul învierii noastre interioare.
Ne închinăm Crucii pentru că ne închinăm lui Hristos.
Și pentru că ne închinăm Domnului şi Dumnezeului nostru şi pentru că-L iubim pe El, tocmai de aceea iubim tot ceea ce a făcut El pentru noi şi, în special, iubim Crucea Lui.
Ea este „armă asupra diavolului”. Ea e puterea lui Hristos. E mediul prin care Hristos Dumnezeu Îşi arată razele incandescente ale dumnezeirii Sale.
Suntem „străini şi călători” pentru că mergem prin Cruce spre Hristos.
Asumându-ne calea îngustă (Mt. 7, 14), ne-am asumat calea crucii, îngustimea, austeritatea vieţii duhovniceşti.
Ne-am pus de la început cu faţa spre Hristos, dar cu picioarele îndreptându-ne spre spini, spre balaurii şi scorpiile Iadului.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, Cuvintele duhovnicești II, Teologie pentru azi, București, 2011