Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm

Dacă am putea vedea, măcar o singură dată, aşa cum vede Dumnezeu, urmările a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem; dacă am putea vedea cum o vorbă spusă sau nespusă, o faptă făcută sau nefăcută alcătuiesc începutul unui întreg şir de evenimente în viaţa altui om, dacă am putea vedea cât de fatale pot fi în soarta lor un cuvânt scăpat sau o mişcare fugară a altcuiva… Or, dacă suntem într-atât de neatenţi cu noi înşine, atunci cu atât mai mult vom fi neatenţi faţă de cei din jurul nostru; ceea ce li se întâmplă trece cu totul pe alături.
De aceea, venim de fiecare dată şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu, întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.
Uneori omul spune: „Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă aş fi făcut un oarecare păcat mare, aş fi rămas zguduit, poate; însă toată mulţimea păcatelor mele mărunte se aşază peste mine ca praful, neîmpovărându-mă. Te obişnuieşti cu ele, după cum te obişnuieşti să locuieşti în dezordinea propriei locuinţe”… Şi nu realizăm că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depăşit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în aşa măsură, încât te trezeşti chiar şi neştiind ce e privegherea.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței